Acum aproape un deceniu, Uniunea Europeană a luat o decizie considerată pe atunci cam ambițioasă, iar acum aproape utopică: să depășească Statele Unite la capitolul inovație tehnologică până în 2020. Fiecărei țări membre i se recomanda să investească măcar 1% din PIB în activități de cercetare-dezvoltare, iar fondurile alocate de Comisia Europeană în acest scop au crescut spectaculos de atunci încoace. Pe undeva, era ceva ce semăna cu celebrul pariu al lui Hrușciov din anii ’50 de a depăși SUA la producția agricolă. În URSS, a fost un experiment catastrofal, din care agricultura sovietică nu a mai reușit să-și revină. În privința cercetării europene, lucrurile stau oleacă altfel. Cu toate eforturile, UE nu a putut depăși SUA, care este cel mai mare investitor mondial în cercetare. Din cifra mondială de aproximativ 1.500 de miliarde de dolari cheltuită pentru cercetare, în SUA se cheltuiește aproape o treime. Totuși, UE a devenit al treilea investitor în cercetare, cu o sumă totală de vreo 334 miliarde de dolari anual. Robinetul fondurilor dedicate acestui domeniu este însă pe sfârșit. Din 2020, nu va mai exista un program special dedicat cercetării, iar statele membre vor rămâne de capul lor. Ce ne așteaptă pe noi? Cum stă cercetarea noastră? Și mai cu seamă, în Iașul nostru?

Prioritate națională
Înainte de 1989, cercetarea era considerată o prioritate națională și era tratată ca o cenușăreasă bugetară. Cam ca învățământul sau sănătatea, acum. Totuși, fondurile alocate erau importante pentru o țară cu un PIB de abia 30 de miliarde de dolari. Se considera că intelectualii de felul lor trăiesc pentru știință, așa că lefurile erau mici. În schimb, bani pentru dotări și cercetarea propriu-zisă erau, cel puțin prin anii ’70. La acea dată, în Iași erau institute și centre de cercetare aproape în orice domeniu. Era firesc, pentru un oraș universitar, al cărei singură resursă era creierul. Se cerceta în biologie, în domeniul materialelor de construcții, meteorologiei, industriei petrochimice, în chimia organică, în seismologie, în ameliorarea raselor de animale, în agricultură, în oenologie, hidrologie, oțel, în medicină, dar și în filologie sau istorie. Aceste ultime domenii erau cele mai năpăstuite financiar, pentru că cercetarea făcută în arheologie sau istoria medievală nu aduceau niciun câștig în termeni de producție fizică.

Declinul
Anii ’80, de criză economică a întregului sistem comunist, au fost primul semn de alarmă. Pentru cercetare s-a mai investit doar un minim de resurse, cât să mai răsufle. Anii ’90 au reprezentat o catastrofă pentru cercetarea ieșeană, ca pentru întreaga știință românească. Economia era în cădere liberă, se tăiau bani de peste tot, iar în această degringoladă generală puține institute de cercetare au reușit să reziste. Alocările bugetare pentru cercetare abia dacă mai atingeau 0,15% din PIB în 1997, iar cercetare privată practic nu exista.

Dezintegrate
La Iași, majoritatea centrelor de cercetare agricolă au dispărut, cu excepția stațiunilor care se ocupau și de producție pe scară largă, deci care mai aveau o sursă de venit. Așa a fost cazul Stațiunii de Cercetare Pomicolă de la Podu Iloaiei sau a Stațiunii de Cercetare de la Dancu, specializată în bovine. A supraviețuit și Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni”, care avea și o secție de microproducție, unde făceau adezivi industriali, bandă izolatoare și altele asemenea. Altele au reușit să intre sub egida Academiei, care avea bani. Alte institute s-au închis însă, odată cu ramurile industriale pentru care lucrau. Cine să mai aibă nevoie de studii în petrochimie? Sau în domeniul materialelor de construcții? Sau de proiectări de fabrici și uzine?

După Etiopia
Lucrurile s-au îmbunătățit sensibil după acel an 2007. A, să nu vă gândiți cumva că statul a descoperit deodată importanța inovației pentru economia unei țări. De fapt, chiar și cifrele de acum sunt jenante pentru o țară care se laudă că are mai multe creiere la mia de locuitori decât oricine și mai mulți olimpici în științe decât medalii disponibile. Bugetul cercetării este la noi de aproximativ 1,5 miliarde de dolari, respectiv 0,38% din PIB. E dublu procentual față de acum 20 de ani, dar asta și grație fondurilor alocate de UE. Chiar și așa, suntem pe locul 56 în lume ca sumă investită în cercetare pe cap de locuitor. Pentru fiecare român, cercetarea valorează doar 660 de dolari. Cât vreo două salarii minime pe economie. Ne depășesc state precum Bulgaria, Islanda, Malta sau chiar Belarus. Ca procent din PIB, suntem pe locul 64 în lume, după același Belarus, Uganda sau Etiopia. Jenant, de-a dreptul. Știam că etiopienii sunt buni la alergat, nu în cercetare.

Motive de optimism
Pe scurt, banii alocați de UE au reprezentat o gură de oxigen imensă pentru cercetarea românească. Ce va fi după ce se vor termina, e altă discuție. Totuși, motive de optimism există. Stațiunea Dancu duduie, ca să folosim o expresie celebră. ICM „Petru Poni”, la fel. În ultimii ani, s-au dotat cu aparatură de a-i zice că e sediul NASA. Zidurile de cărămidă ascund un institut care pare să-și fi găsit un drum în viața științifică ieșeană. Universitățile au început și ele să se intereseze de domeniu, iar UMF a avut chiar nevoie să-și constituie un departament special dedicat granturilor și cercetării științifice. Motive de optimism sunt. Mai temeinic vorbim însă peste patru ani, când se va strânge robinetul european.