Știți care e principala grijă a medicilor vara, când vine vorba de mediul rural? Nu, nu sunt ploșnițele, care deschid jurnalul de știri de câte ori este câte unul mușcat la un picnic. De fapt, cazurile în care ploșnițele transmit vreo boală sunt rare, iar cele în care este vorba de o boală grea sunt aproape nesemnificative statistic. De fapt, dintre insecte, țânțarii sunt mult mai periculoși și parcă n-am auzit recent ca cineva să se fi îmbolnăvit sau, mai rău, să fi murit, din cauza înțepăturilor. Pentru medici, mult mai îngrijorătoare sunt bolile sistemului digestiv, iar boala albastră, mai îngrijorătoare decât oricare alta. Aceasta, pentru că în întreg județul nostru, apa de fântână este proastă, în cel mai fericit caz. În cel mai rău caz, este efectiv toxică.

Nitriți și nitrați
Boala albastră înseamnă pur și simplu intoxicație cu nitriți și nitrați, adică diverși compuși ai azotului, dizolvați în apă. Cel mai dur, boala se manifestă la sugari, în fiecare an înregistrându-se în județ aproximativ 30 de cazuri, exclusiv în mediul rural. Unele, mortale. Se știe că adulții folosesc apa mai mult pentru spălat și udat grădina, dar ea este folosită pentru prepararea laptelui praf în cazul sugarilor. Când e secetă, concentrația de nitriți crește, pe măsură ce apa se evaporă. Cum de regulă apa este fiartă înainte de a fi dată copilului, concentrația crește încă mai mult. Cu efectele aferente.

Buda din fundul curții
Bun, dar de unde nitriții? Înainte vreme, erau acuzate îngrășămintele chimice folosite intensiv înainte de 1989 și dizolvate în apa freatică. După un sfert de secol de la Revoluție, perioadă în care compușii azotului au dispărut aproape complet din agricultură, explicația nu mai stă în picioare. De fapt, explicația este mult mai simplă: buda din fundul curții. Azotul este un element rezidual, eliminat de organism. Iar din „fosele septice”, adică din gropile săpate pentru toalete, azotul intră în apa freatică, de acolo în fântâni, iar ciclul este complet. Boala albastră este aproape dispărută în țările vestice, pentru că acolo se bea apă de la robinet și se folosesc toalete cu apă inclusiv la țară.

După 2007
Ei, iar în această privință stăm prost. Până în 1989, de apa curentă practic nici nu se auzise în mediul rural, iar canalizarea lipsea și din multe zone urbane. Lucrurile nu s-au schimbat mult nici mai târziu, până să intrăm în Uniunea Europeană, ale cărei reguli ne-au obligat să folosim banii și pentru astfel de investiții. Prin 2004 s-au făcut unele încercări de aducțiuni de apă, prin programul Sapard, dar ele au fost abandonate, pentru că foloseau apa extrasă din puțuri locale. Adică apă plină cu nitriți de felul ei. Din 2007, a început un program amplu de construire de aducțiuni de apă și canalizări în mediul rural, ajungându-se să se livreze apă curentă în 60 de comune, iar de canalizare să beneficieze 29 de comune. Mai e însă mult până departe. În Zona Metropolitană, 80% din rețeaua de canalizare este cea din municipiul Iași. În rest, mai sunt țevi trase prin Bârnova, Ciurea, Tomești, Holboca, Valea Lupului, Miroslava și Lețcani, dar doar vreo 93 km, din 595 km existenți în Iași și localitățile din împrejurimi.

80% din populație
Pentru perioada următoare, adică până în 2020, se prevede extinderea rețelei de canalizare cu încă 64,2 km, pe 11 axe. În total, vor fi prinse în sistem încă 23 de comune, ceea ce ar duce numărul unităților administrativ-teritoriale beneficiare la 52 din 93, fără a lua în calcul orașele, bineînțeles. Am zice că nu e mult, dar din punct de vedere european, este în regulă. UE ne cere ca 80% din populație să aibă acces la canalizare, condiție care, adunând Iașul, cu celelalte patru orașe și cu 52 de comune, se îndeplinește. După 2020, extinderea rețelei se va face doar din banii de investiții ai ApaVital, adică 4-5 milioane de euro anual. Altfel spus, cine nu va avea canalizare până în 2020, are puține șanse să aibă după această dată.

Costuri mari
De ce nu e bine? Am spus de la început: îndeosebi riscul îmbolnăvirilor, boala albastră fiind doar una dintr-o lungă serie care se încheie cu dizenteria, care este potențial letală. O altă problemă este că sistemul nostru de apă-canal este gândit radial, plecând dinspre orașe. Iașul este centrul unei roți, în vârful spițelor fiind câte o comună. La fel Pașcaniul, Hârlăul sau orașul Târgu Frumos. Apele uzate din comune sunt dirijate spre stațiile de epurare din orașe. Nu am reușit încă să dezvoltăm sisteme independente de epurare, iar pe măsură ce distanța față de oraș crește, cresc și cheltuielile. E drept, serviciile de apă-canal costă 6,86 lei/mc, cu tot cu TVA, ceea ce nu este prea mult. Dar în comune, metrul cub de apă, livrat și colectat spre epurare ajunge să coste și 20 de lei. Diferența o plătesc ieșenii din municipiu, unde apa ar putea fi mai ieftină dacă nu ar „ține în spate” și mediul rural. Nu avem nimic cu principiul solidarității, dar extinderea în continuare a rețelei de canalizare după sistemul actual ar scumpi apa tot mai mult. Pentru comunele izolate, soluția ar fi sisteme locale de epurare. Hai, că aducțiunea o faci din rețeaua principală, dar pentru epurare, devine prea scump să cari apa în oraș.