Spre deosebire de ceea ce numim în general „limbi moarte”, cum sunt latina și greaca veche, pe care le mai găsești doar în dicționare și în scrierile clasicilor, limba română este o limbă vie. Evoluează, apar cuvinte noi, unele dispar, iar altele își schimbă sensul. Acum vreo 60 de ani, prin „chiabur” se înțelegea un țăran cu mult pământ, care se folosea de munca altora, mai săraci, pe care îi exploata. De fapt, era un țăran cu vreo 20 ha de teren, pe care le cultiva cu familia, angajând zilieri doar în perioadele în care volumul de muncă era prea mare, ca de exemplu la cosit sau secerat. După criteriile de azi, era un fermier mic și mijlociu, care câștiga suficient din agricultură cât să trăiască decent și să-și țină copiii în liceu și facultate. Acum, chiabur e ăla care are de toate, fără a depune cine știe ce efect, eventual jupuindu-i pe cei care nu se pot lipsi de el. De exemplu, chiaburi sunt cei din serviciile publice indispensabile: gaz, lumină, apă, salubritate etc. Pot impune ce preț vor, că nu ai ce le face. Ia gaz din altă parte, dacă nu-ți convine. Și n-ai de unde.

Sus în deal
Astfel de chiaburi lucrează în vârful Copoului, la ApaVital. Cei mai în vârstă trebuie că-și mai amintesc cam cum era acest serviciu acum 15-20 de ani: întreruperi dese, avarii la ordinea zilei, apă gata ruginită. Iar dacă într-o discuție la o bere interlocutorul nu-i înjura pe cei de la RAJAC, însemna fie că lucrează acolo, fie că are neamuri la ei. Sau fântână în curte.

Pierderi uriaşe
Pentru a fi obiectivi, trebuie să spunem că lucrurile s-au îmbunătățit, ca medie. Nu și imaginea ApaVital, cum a fost rebotezată vechea RAJAC. De ce? Vorba aia: diavolul se află în detalii. Aderarea la UE a pus în brațele ApaVital 180 milioane de euro, alocați prin POS-Mediu pentru investiții. Banii s-au dus în bună parte spre extinderea rețelei de apă-canal, pentru ca cetățenii europeni să nu mai trăiască precum în Evul Mediu. S-au băgat bani la greu și în refacerea rețelelor vechi de zeci de ani. Cu toate acestea, pierderile din rețea abia de scad cu vreo 2% pe an și se situează încă peste 40%. Adică, din ce apă se preia din râuri, aproape jumătate se scurge în pământ. În Franța, de exemplu, procentul e de 10 ori mai mic, deci se poate și altfel. Pentru ApaVital nu e nicio problemă: apa pierdută se va regăsi oricum în facturile ieșenilor, pentru că un monopol nu poate funcționa în pierdere. N-ai profit? Mărești prețul.

Alibiul perfect
Singura limită pe care o are ApaVital în mărirea prețului este un contract de credit pe care îl are încheiat cu BERD și prin care este stabilit ritmul de creștere a prețului seviciilor de apă-canal. Doar că acel contract stabilește și că prețul va crește, pe baza unei formule plecate de la rata inflației. Pentru bancă, e în regulă: au un credit de recuperat, așa că vor să fie siguri că indicatorii economici ai ApaVital nu sunt afectați. Pentru ApaVital, e scuza perfectă: prețul crește că ne obligă banca, nu că vrem noi. Că aceiași indicatori puteau fi îmbunătățiți prin reducerea pierderilor în rețea, nu contează. Probabil nici BERD n-a avut încredere în capacitatea alor noștri de a reduce aceste pierderi. Așa că orice țeavă schimbată crește profitul ApaVital, nu scade prețul apei. Boiereală pe banii noștri.

Salarii frumoase
Totuși, profitul ApaVital nu este foarte mare, dacă ne gândim la condițiile de monopol în care funcționează. Doar vreo 7 milioane lei, la venituri de 145 milioane lei, adică vreo 5%. Nu că prețul serviciului ar fi mic, că ApaVital are milă de noi. Prețul e mediu, în comparație cu restul țării. Undeva pe la mijlocul clasamentului, spre partea superioară. Profitul nu e extraordinar și din cauza salariilor. ApaVital are aproximativ 1.250 de angajați, salariul de bază mediu pe unitate fiind de 2.930 de lei. În creștere față de anul trecut, cum altfel? Salariul mediu brut la nivel național este de 2.415 lei. Cu angajați plătiți mult mai bine decât restul lumii, de unde profit mare?

Raţionalizarea apei
Extinderea rapidă a ApaVital în județ a dus la o problemă suplimentară: raționalizarea apei. Aceeași cantitate maximă de apă, pentru că nu s-au făcut alte aducțiuni majore, împărțită la tot mai mulți clienți. De zeci de ori în această vară, ApaVital a anunțat întreruperea apei în comune sau limitarea programului de furnizare la câteva ore pe zi pentru că se consumă prea mult. E ca și cum o covrigărie s-ar închide pentru că îi merg prea bine vânzările, în loc să mai cumpere un cuptor. Există o explicație: niște norme tehnice care impun un anumit diametru al țevilor, în funcție de numărul de consumatori. Normele există, dar sunt suficient de flexibile pentru a permite redimensionarea. De fapt, ApaVital preferă să facă un km de țeavă în plus decât să pună țevi mai mari pentru doar 2-3 luni pe an de consum crescut. Foarte economic, într-adevăr. Dar pe oameni i-ați întrebat? Că doar plătesc apa cu care își udă grădina, nu? O altă problemă, la fel de dureroasă pentru ieșeni, este reprezentată de șanțurile prost acoperite, rămase de pe urma lucrărilor. Primăria dă amenzi, ApaVital ridică din umeri: nu se ocupă de asfaltări, așa că au contract cu o firmă specializată. Dacă ea nu-și face treaba, să plătească ea amenzile. Dar bucșele făcute praf și nervii întinși la maxim?

În turn de fildeş
Până la urmă, cam asta e problema ApaVital. Șefii societății trăiesc într-un turn de fildeș în care bifează indicatori economici, nu umani, pe o listă. Dacă îi bifează pe toți, mai iau anual o primă egală cu salariul pe 12 luni. Adică leafă dublă, pe scurt. A, cetățeanul? Ce-i cu el? Votează în Consiliul de Administrație?