Ce-şi face omul cu mâna lui se cheamă, după cum bine (sau foarte bine, după caz) ştiţi, lucru manual. În această epocă digitală pe care o trăim (care aduce, în ciuda numelui, foarte puţin cu activităţile handmade), din ce în ce mai puţină lume mai pune mâna să producă una-alta.

În acest context, nu mică mi-a fost mirarea când, în fapt de seară, am găsit în poştala cutioară un manifest. Prima dată am crezut că a început revoluţia. Bun, o revoluţie, nu revoluţia aia de se scrie cu majuscule, deoarece un astfel de deranj se produce, pe tărâmul mioarei vorbitoare, cam o dată la juma’ de secol. Deci, mi-a fost clarisim că nu despre o mămăligară explozie este vorba, ci despre lucruri mult mai prozaice.

Ca să nu mai lungesc vorba inutil, trebuie să spun că am găsit un fel de manuscris trecut prin cenuşa copiatorului, în care un candidat în Colegiul 2 (sau 12, că nici el nu părea foarte hotărât), Anton Teodor Popovici, pe numele său, şi-o prezenta. Oferta, nu vă gândiţi repede la imaginile cu prinţul fotbaliator de la Cluj…

Primul gând care mi-a trecut prin minte a fost unul de neţărmurită duioşie. Pentru că aveam în faţa ochilor o chestie simpluţă, scrisă negru pe alb (oarecum alb…), cam cum poartă aurolacii prin tramvaie. Sesizaţi deja că tonul mi s-a înăsprit oleacă? Ei bine, chiar aşa s-a şi întâmplat, deoarece, în cazuri fericite, primul gând este urmat şi de cel de-al doilea gând. Mai profund, mai trainic şi mai frumos. Ceva de genul noului pod manufacturat după ce apa l-a luat pe primul…

Ca să vă daţi seama de amalgamul de trăiri care se buluceau în mine cam cum se îngrămădea lumea în tramvaiele 5 înainte de ’89, trebuie să vă spun că bucăţica de hârtie despre care v-am spus mai sus era însoţită de un fel de carte poştală din secolul pe care îl consumăm. Cu acelaşi candidat, dar însoţit de figura inconfundabilă a tribunului naţional, CVT. Pe verso, clasicul de acum calendar pe 2013 şi spicuiri din tezele din noiembrie (aşa cred că s-ar putea numi linia partidului pentru bătălia în curs). Cum vă spuneam, mega-extra-super ofertă: două secole într-unul singur, de mână şi de maşină, color şi alb-negru…

Din păcate însă, ca unul care s-a contaminat definitiv şi irevocabil de microbul gazetăriei, m-am apucat să mă uit mai cu atenţie la partea „de mână” a „ofertei”, pentru că aia lucioasă părea mai mult adresată celor cu Alzheimer, deoarece începea cu „să nu uitaţi niciodată”. Şi ce-am văzut? Şocul iniţial a fost legat de scrisul tremurat, chinuit chiar, aş putea spune. Bun, omul nu mai este în toate facultăţile manuale, mi-am spus. Am trecut peste asta. Faţa 1 era alocată numelui, prenumelor şi unei înşiruiri a secţiilor de votare. În colţul din stânga jos, era menţionat că platforma-program poate fi găsită pe verso. Întorc foaia şi citesc. Şi citesc, şi citesc…

Şi aş fi citit şi în zilele noastre dacă nu m-ar fi luat cu ameţeli. Pentru că omul părea de neoprit: legaliza prostituţia, făcea din nou armata obligatorie, spunea că bogăţiile subsolului trebuie să intre toate în proprietatea statului, după care redeschidea spitalele teritoriale, dădea juma’ de hectar la fiecare familie, săptămâna de lucru de luni până joi la prânz. Şi dă-i, şi luptă, de la paşopt încoa…

Când tocmai mă întrebam dacă omul a citit măcar din curiozitate Constituţia, a intrat în funcţiune ABS-ul. Am pus o frână de mi s-au dat creierii cu nasul de ţeasta craniană. Pentru că omul scăpase complet căruţa la vale. Nu mai era candidat într-un colegiu cu asfalt, adică Nicolina, ci salvatorul Planetei, al Galaxiei, al Universului… Orice altceva, numai nu candidat în colegiul în cauză.

Am să închei aici, pentru că m-a cuprins din nou o metafizică stare. Nu însă înainte de a spune că nu caligrafia electorală contează, ci conţinutul ei.

Manuel Grafologul