Acum vreo câteva luni se vorbea prin presă de o inițiativă de feminizare a monedei naționale. Plecând de la constatarea că bancnotele noastre nu evocă decât bărbați, chestie care ar fi teribil de discriminatorie, o organizație feministă – cum altfel? – identificase o listă de doamne care s-au remarcat prin cam prea conservatoarea și misogina noastră istorie, listă căreia îi atașase o petiție, cu niște mii de semnături, ce avea să fie supusă atenției și deciziei virilului guvernator al Băncii Naționale. Cu sau fără legătură cu absența din lista cu pricina a unor ilustre reprezentante contemporane ale sexului frumos (bine, mai mult ale sexului ca atare), precum Bianca Drăgușanu, Daniela Crudu sau Andreea Tonciu, guvernatorul n-a învrednicit propunerea cu nicio reacție, astfel încât demersul – altfel, interesant – a cam rămas în coadă de pește, ca să zicem așa.
În altă ordine de idei, aflăm dintr-un recent studiu al Institutului pentru Politici Publice că, din cei aproape 600 de membri ai actualului Parlament, doar 12% se pot lăuda că dețin nu doar super-imunitate, ci și trăsături indubitabil feminine. Situația nu-i cu mult mai grozavă nici la noi, în Iași, unde din cei 23 de parlamentari, doar trei sunt femei. Dar ce femei!
Ce doamnă ar merita să avem pe o bancnotă și ce valoare s-ar cuveni să aibă aceasta? O fi bine să avem mai multe femei în Parlament, în Guvern, în politică, în general? Dacă da, atunci cât de multe? E posibil să avem vreodată o femeie în fruntea Guvernului? Dar la Palatul Cotroceni? Dintre doamnele-politician de acum, cine ar merita o asemenea demnitate?
Iată doar câteva dintre neliniștile socio-politice care m-au năpădit odată cu filmul „Doamna de fier” („The Iron Lady”, coproducție Marea Britanie-Franța, lansat în urmă cu vreun an). Nu-i tocmai o premieră (a fost însă zilele trecute pe HBO, unde o să-l tot dea în perioada următoare), dar lipsa de chef a unei seri cuminți de duminică și anticiparea unei Meryl Streep în rolul „Doamnei de fier” Margaret Thatcher m-au făcut curios. Filmul încearcă – de ce nu prea și reușește, mai jos – să ne spună povestea unei doamne care a reușit performanța de a fi prima femeie președinte al unui mare partid britanic (cel Conservator) și prima femeie premier – dar și cel mai longeviv (1979-1990) – al Marii Britanii. Povestea e construită dintr-o serie de flash-back-uri pe care bătrâna Margaret Thatcher, acum la pensie și afectată tot mai mult de demența senilă, le trăiește între mai multe episoade halucinogene, cele mai multe constând în dialoguri cu soțul său, Denis, răpus de vreun an de cancer, însă cât se poate de prezent în viața personajului. Cum necum, aflăm despre o tânără absolventă de Oxford – unde făcuse chimia; brrr, vă aduce aminte de cineva? – dornică nu atât să dovedească faptul că „femeile sunt egale cu bărbații, dacă nu și mai și”, ci pur și simplu „să facă ceva”. Cum în Marea Britanie a anilor ’50, ca și în România contemporană, „a face ceva” însemna „a face politică”, Margaret face ce face și reușește, în ciuda cutumelor și prejudecăților, să ajungă parlamentar din partea Partidului Conservator. Peste ani, odată intrată și în Guvern, ca responsabil cu Educația, Margaret devine tot mai dezamăgită de „bărbăția” – în sensul determinării și curajului – celorlalți politicieni, așa că se hotărăște să candideze la șefia partidului. Cu ajutorul câtorva consultanți isteți și a unor colegi ceva mai deschiși la minte, ajunge primul președinte-femeie al Partidului Conservator și, din 1979, odată cu câștigarea alegerilor, locatar oficial al celebrei reședințe a premierului din 10 Downing Street. Timp de 11 ani și jumătate Margaret Thatcher conduce Marea Britanie și o face cu o mână „de fier” (de unde și supranumele, care, altfel, i-a fost atribuit de către un gazetar sovietic), parcurgând și rezolvând mai multe crize: o recesiune economică pe care reușește să o depășească, însă prin măsuri dure și nepopulare, războiul cu Argentina pentru Insulele Falkland, impunerea unui fel de cotă unică, încheierea Războiului Rece etc. Cu siguranță mult mai fermă și autor al unor măsuri evident mai eficiente decât Emil Boc, dar neajungând, totuși, până acolo încât, precum Adrian Năstase, să invite clasa politică și opinia publică să-I „numere ouăle”, Margaret Thatcher reușește până la urmă să-și irite colegii, asta și datorită unor împrejurări în care, poate, este mai „bărbată” decât era cazul. Ca să evite umilința, își dă demisia din funcția de prim-ministru și de la șefia partidului, iese la pensie și se îndreaptă spre demența de care vorbeam. Restul întâmplărilor vă las să le urmăriți singuri.
Ce mi-a plăcut: Meryl Streep! Că e vorba de politicianul ambițios, de premierul curajos, chiar dur, de soția îndurerată sau de bătrâna aproape neajutorată, Meryl Streep este fabuloasă: mimică, gestică, intonație – totul este perfect. Nu știu câți bani dați pe asta, dar anul trecut a luat Oscarul (al treilea) pentru cea mai bună actriță. Eu, unul, nu cred să existe roluri pe care să nu le poată face; bine, poate doar Yoda, că tot se face al șaptelea „Star Wars”, deși cine știe…
Ce nu mi-a plăcut: restul! Povestea nu e excesiv de lungă (104 minute), dar pare lălâie, deși materialul era ofertant. Episoadele halucinogene sunt jucate bine, dar sunt excesiv exploatate și devin plictisitoare. Motivațiile personajului nu sunt prea bine conturate, iar contextele (istorice) în care se mișcă sunt și ele destul de vagi ș.a.m.d. În ceea ce mă privește, aș fi preferat să mă emoționez mai puțin și să văd mai multă istorie. În concluzie, un actor uriaș și (aproape) cam atât; ca să reiau o expresie pe care am văzut-o pe un site american de specialitate, „a performance in search of a film”…
Încă ceva, că tot ne ciondănim cu britanicii: ei au o „Doamnă de fier”; cum le răspundem?
Domnul de fiere
