(Șapou)

Să ne înțelegem de la bun început – dacă n-ai bani măcar de taxi, atunci la Casa Boierească nu poți ajunge decât de pleașcă. Pentru că ai de bătut ceva cale, stabilimentul fiind la oarece distanță de fostul borcan al Poliției din Bucium, cum mergi la deal, spre Vaslui, pe dreapta. V-aș da locația pentru GPS dar… n-am chef.

Tradiția românească a pocnitului din degete

Așadar, am ajuns la locul faptei. Ne-a întâmpinat un băiat cu cămașă albă și cu o burtă așa, cam ca de consilier guvernamental pe probleme de romi. Sincer, nu cred că e consilierul nimănui din partida cu pricina așa lăsa impresia. Ce ți-e și cu șabloanele astea! Omul ne-a condus la o masă (eram trei persoane) și ne-a adus trei mape, din care să ne alegem una-alta. Chestia cu condusul am apreciat-o sincer, în alte crâșme ți se indică unde să te așezi așa, mai neaoș, cel mult cu bărbia sau din vârful degetului

După vreo câteva minute, l-am chemat pe rotofei să-i dăm prima comandă. Am aflat cum îl cheamă numai după ce l-am întrebat cinstit, lăutărește, cum l-a botezat nașu-său. Știți foarte bine că, în buna tradiție românească și în lipsa ecusoanelor, doar dacă ești clarvăzător poți ghici numele ospătarilor. Mie, sincer, și acum mi-e jenă să pocnesc din degete sau să fluier după ei, mai ales dacă e vreo domnișoară/doamnă ospătar. Alții n-au însă problema asta, chestie care s-ar putea să gâdile unele orgolii de fată bătrână. Sau nu.

Când n-ai ce face, holbează-te pe pereți. Îți vin idei!

După ce am consultat meniul, gata și prima comandă – ceva sub unul din picioarele mesei, că ne cam curgea vinul din pahare când ne așezam la vorbă. Am cerut apoi câte o ciorbă de burtă și o tochitură. Cât am așteptat să ne vină haleul, am stat puțin cu ochii în tavan. Și pe pereți.

Vedeți, așa e omul, cum are puțin timp liber, cum îi vin idei. Cred că de-asta ne țin guvernanții numai în ordonanțe de urgență care modifcă alte ordonanțte de urgență, garnisite cu ceva arestări de becali la crăpat de ziuă. Bine, pentru cei care nu v-ați prins, o zic pe bune – ca să ne abată atenția de la chestii care chiar ne-ar putea interesa.

Pe mine, de exemplu, m-ar interesa cam ce leafă are Andreea Esca, că de vreo cinșpe ani mă tot frăsui să aflu. Dar nu cred că se va întâmpla decât după ce o să-i trimită și cucoanei ăsteia mascații pe cap. Găsesc ei vreun motiv.

Revenind, pragmatic, în cotidian, nouă, celor trei care ne holbam pe pereții Casei Boierești, ne-a venit ideea că locul e puțin cam chicios (sau kitschos, pentru cei cu naturelul mai simțitor). Candelabrele din banda de tablă și luminile „a giorno”, plus niscai marafeturi de pe margini, cu pretenții de rustic, lasă senzația unei bulibășeli de cartier. Nu spun „țigăneală”, că cică nu mai e corect politic. Cu alte cuvinte, chestiile cu pricina se potriveau cam ca nuca în peretele pe care tocmai îl aveam în vizor. La urma urmei, la ce e nevoie ca patronul să plătească un stilist, dacă tot n-are cine aprecia chestiile astea?! Mă gândeam totuși că, fiind vorba de o Casă Boierească, ștaiful să fie cumva mai mare ca zero barat.

Mi-a trecut apoi prin cap, tot în timp ce așteptam mâncarea, ca n-ar fi rău să văd cum arată buda. Mai ales că avem și de ce.

Atenție ce faceți la budă!

N-o să intru în amănunte care ar putea provoca pierderea apetitului sau vreun avort spontan, că nu se cade. Prin urmare, după ce am terminat ce am avut de făcut pe acolo, am zis ca n-ar fi rău să mă spăl pe mâini. Nu de alta, dar mai sunt de-aștia care te pândesc și apoi spun „Ia uite ce nesimțit, nu-și spală mâinile după ce iese de la veceu!”. Și m-am trezit intr-o situație delicată – n-aveam cu ce să mă șterg pe mâini. Nici prosoape de hârtie, nici suflătoare de-aia pe perete. Dar am folosit niște hârtie igienică. Așa, mai multă, de ciudă, să se învețe minte.

Între timp, copiii de la o masă aniversară începuseră să se joace de-a indienii printre clienți. Unul din ei ajunsese la vremea celor șapte ani de acasă însă îți dădeai seama de asta numai după ce îi numărai lumânările de pe tort. Altfel… eșec total pe linie părintească. Și nu spun asta doar pentru că sărbătoritul  a găsit de cuviință să răcnească și să trântească și pe la budă, noroc că nu intru în fibrilație chiar din orice. Imaginați-vă că stați liniștit, în plin proces de… creație și trântește unu’ un picior în ușa de la budă!

Deci, mare atenție ce faceți la toaletă că nu se știe cine dă peste voi la Casa Boierească. Că zăvor la ușă n-au, ca să stai și tu liniștit pe tron, cu gândurile tale. Sau poate o fi fost stricat tocmai ală unde am intrat eu?!

Toate ca toate dar mâncarea…

Revenind la ce-i place voinicului, ciorba… îmm, comestibila spre bunișoară. Așa, cam de nota 6,5. Tochitura însă, de nota 10. Porția generoasă și cu un aspect care chiar te îmbia s-o bagi la ghiozdan. Marfa a fost prezentată frumos, îți venea să o mănânci și cu ochii, nu numai cu gura.

Farfuriile și tacâmurile nu mi-au lăsat impresia de ieftin și nașpa, ca alea din tablă de se îndoaie când tai fleica, din vreo două localuri ieșene cu pretenții. Așa că am putut să mâncăm în parametrii optimi.

Pâinea, proaspătă și caldă, numai bună să o savurezi. Despre vinuri și alte de-astea nu pot vorbi acum, că am tras paiul scurt și a trebuit să conduc înapoi, spre oraș.

Toată minunea asta n-a ținut prea mult. La un moment dat, vreo câțiva inși care se numeau formație muzicală au început să cânte iar cheful nostru de a sta s-a diminuat, asimptotic, spre zero. N-are rost să vă spun ce cântau, ca vă stric și voua cheful de viață. Un punct în favoarea lor, totuși, ca să scape de corijență – nu erau manele!

Impresia generală – notă de trecere

La plecare, același cetățean burtos ne-a condus și ne-a urat o seară bună. Cei cinșpe lei pe care i-am lăsat bacșiș i-au ridicat doar puțin o sprânceană, așa că mă gândesc că pe aici vin tot felul de inși cu buzunare mai adânci decât ale mele. Că, na, doar e Casa Boierească.

La capitolul plusuri, trebuie să menționez cu sportivitate spațiul de parcare. Generos, bine luminat și care inspiră încredere că n-o să-ți dispară ștergătoarele de parbriz cât stai la o ciorbă de burtă. Dar, să fim optimiști – având în vedere că trăim în România, orice este posibil.

Ca să n-o mai lungim, a fost ok. Chiar ne-am fi simțit bine dacă n-ar fi alergat printre mese dracii ăia de copii, răcnind de parcă aflaseră că a scăpat vreun pedofil de la pârnaie. Timp în care părinții îi sorbeau din ochi mai ceva ca madam Popescu pe Ionel al ei. Măcar ăștia nu fumau și nu turnau dulceață în galoși. O să vorbim noi alta dată despre asta, textul de față nu face obiectul prostiei omenești numită „dez-educație modernă europeană prin distrugerea tradițiilor locale”.

Așa că, la întrebarea „Ți-ai trimite un prieten la Casa Boierească?” o să vă răspund sincer – da. Cu o mențiune: să nu uite prosoapele de hârtie pentru la budă.

Și, pentru că pot, dau și o notă Casei Boierești – 6,85.

Să vă fie de bine!

Jim

P.S.

Trebuie să recunosc cu sportivitate că am mâncat de pleașcă. Dacă plăteam eu, cred că mai dădeam jos vreun punct. Sau măcar juma’te.

Note:

Tarife/prețuri: 7

Mâncare: 8

Servire: 7

Curățenie:  8

Ambianță: 4

Muzică: 5

Parcare: 9