Casa Universitarilor

Bijuteria arhitecturală din coasta Universităţii Cuza, fostă casă a copilăriei Mariei Canatacuzino, numită astăzi CUI, de la Casa Universitarilor Iaşi, a devenit o bodegă aflată în stăpânirea lui Mihai Copcea. Clădirea de patrimoniu, datată de pe la 1800 şi ajunsă în stăpânirea UAIC, imediat după al doilea război mondial, a trecut prin administrări care mai de care mai nefericite. Fiind în mâna unei instituţii de stat, această clădire a avut marele noroc de a fi frecventată de mediul academic ieşean, astfel încât nu a ajuns să fie asaltată prea des de manelişti şi interlopi cu gâtul tatuat. În schimb, este arhicunoscută servirea “ireproşabilă”, la oră, făcută de copii aflaţi în practică, care îşi făceau mâna pe nervii şi banii fiecărui consumator.

Cadrul extraordinar a salvat, însă, de fiecare dată această cârciumă boemă a Iaşului, de la pieire. De ceva vreme, CUI-ul a intrat în posesia lui Copcea, fiind administrat de “doamna Rodica”, cine ştie ce pufarină din comunismul îndepărtat al zoioaselor berării. Programul care nu este afişat la intrare, dar care, pe cale orală, îţi este transmis că s-ar închide cam pe la ceasurile 1.00 din miez de noapte, sau “până la ultimul client”, cam lasă de dorit. Din lipsă de clienţi, bucătarul îşi scoate satârul în centrul cârciumii, pentru a tăia gâtul la câţiva cartofi pentru nehaliţii de a doua zi, iar ospătarii întâmpină clienţii în prag cu “ne scuzaţi, e închis”, încă de la ora 21.00.  Dacă apuci să intri, după ce consulţi meniul variat vreun sfert de oră, ţi se spune că jumătate de menu nu este în dotarea barului sau a “buncătăriei”. Cel puţin la capitolul bere, nu există decât un singur sortiment, la doză. La vin, slăbuţ de tot, iar la mâncare, clienţii să zică mulţumesc dacă bucătarul mai poate găsi vreun ou rătăcit prin frigider pentru a-i servi cu vreun scrob ceva. Trecând peste toate acestea, în momentul în care îţi trece prin cap să întrebi barmanul despre o dată de contact, nu de alta dar să fii sigur că pe viitor nu te întâmpină bucătarul cu satârul în mână sau femeia de serviciu cu spălătorul de veceuri, răspunsul este demenţial:

“Habar nu am de numărul de telefon, dar să vă uitaţi afară pe gardul de la poartă că mi se pare că e scris ceva pe un banner”.

Vorba românului, “cui pe cui se scoate”, dar la CUI, doar falimentu-i mai indicat decât toate.