Pentru un copil, puține lucruri pot fi mai nasoale decât să fie fratele mai mic. Mezinul este cel trimis să ducă gunoiul, el este cel care cumpără țigări și bere fraților mai mari, iar uneori chiar pe banii lui, nu ai lor. Nu intrăm în alte amănunte, dar dacă ați fost mezinul familiei, știți câte șicane v-au putut face frații mai mari în copilărie. Merele de aur, fata Împăratului Roșu sau tinerețea fără bătrânețe cucerite de mezini sunt doar basme. Realitatea e cu totul alta. În fond, e doar aplicarea în practică a zicalei conform căreia peștele cel mare îl înghite pe cel mic. Iar lucrurile nu stau altfel nici în privința relațiilor între popoare sau state. Poporul care are ghinionul de a nu avea un stat-mamă care să-l apere, e mâncat. Nimeni nu l-a contrazis pe francezul Joseph Arthur conte de Gobineau atunci când a emis ideea că evreii sunt o rasă inferioară, iar arienii sunt supraoameni. E drept, Germania a fost pedepsită ulterior pentru punerea în practică a ideii, dar paternitatea le aparține fraților noștri de gintă latină. Nimeni n-a protestat atunci când sovieticii i-au deportat în Kazahstan sau Siberia pe tătari, ceceni, inguși sau pe românii din Basarabia, după cum lumea a închis ochii la genocidul germanilor sudeți din Cehoslovacia, imediat după război.

Cadrul actual
La ora actuală, în Europa aproape că nu mai există vreo „problemă națională”. Majoritatea statelor sunt aproape pure etnic, în bună parte și ca urmare a războiului. În România, neamul nostru reprezintă azi aproape 90% din populație, în timp ce în 1930 abia dacă erau 72%. Evreii au fost deportați sau au emigrat în Israel, germanii care au scăpat de deportarea în Siberia sau Bărăgan au fost efectiv vânduți la bucată de un Ceaușescu disperat să facă rost de valută forte. La fel s-a întâmplat și la alții. O problemă a rămas însă fără soluție până acum: cea a țiganilor sau a populației roma, cum este denumită oficial.

Suflet nomad
Țiganii sunt prezenți în toată lumea, dar nu sunt acasă nicăieri. Sunt disprețuiți, dar la nunțile românești se dansează pe manele. Au inspirat admirația unor scriitori precum Victor Hugo prin pasiunea cu care trăiesc fiecare clipă a vieții lor și ură prin refuzul lor încăpățânat de a respecta regulile majorității. Obligați la sedentarism, sufletul le-a rămas nomad. Cine sunt acești ultimi vagabonzi ai Europei? Sunt un popor de hoți sau tâlhari, așa cum sunt văzuți de mulți? Sau pur și simplu nu sunt ajutați de nimenii? Ce caută aici și care le e viitorul? Vom încerca să găsim împreună un răspuns la aceste întrebări.

Proveniență
O ilustrare a dualității cu care sunt priviți este reprezentată și de ipotezele lansate în timp cu privire la originea lor. Se știe că provin din India. Unii au derivat însă termenul „țigan” din bizantinul „atsiganoi”, „de neatins”, „de care nu trebuie să te apropii”, afirmând că au plecat din India pentru că erau situați sub cea mai de jos castă. Alții îl derivă din „egiptean”, iar apropierea fonetică este sensibilă în engleză, „gipsy” sau în franceză, „gitan”. Alții apropie cuvântul „șatră” de numele castei indiene „kșatriya”, casta războinicilor, a doua ca importanță după cea a preoților, „brahma”, deși niciun filolog nu susține azi această idee. Faptul că există țigani blonzi cu ochi albaștri a fost văzut ca un argument în favoarea apartenenței lor la popoarele zis ariene.

Își ascund originea
Ce se știe clar despre ei este că provin din nordul Indiei, de unde au plecat undeva între secolele VI și XI, probabil alături de o populație indiană mai puțin cunoscută, poporul Dom. Romii au mers spre nord-vest, în Europa, domii spre sud-vest, cei mai mulți stabilindu-se în nordul Africii și în statele arabe. Țiganii s-au stabilit inițial în Anatolia, Turcia fiind și azi țara cu, probabil, cea mai numeroasă populație romă din lume. Spunem „probabil”, pentru că numărul variază în Turcia, în funcție de estimări, între 750.000 și 5 milioane, iar această diferență enormă nu este singura. În SUA, trăiesc oficial doar 5.400 de țigani, la o populație a țării de peste 300 de milioane de locuitori. Neoficial, numărul lor trece de un milon. Obișnuiți ca, oriunde s-ar afla, numele de „țigan” să fie echivalat cu „hoț”, în cel mai fericit caz, mulți romi evită să-și declare etnia. De aceea, și populația mondială totală de țigani este vag estimată între două și 20 de milioane. Și poate tot de asta, abia în luna februarie a acestui an, ministrul afacerilor externe din India a afirmat că populația romă reprezintă „copii ai Indiei”. Guvernul de la New Delhi încă nu i-a recunoscut însă oficial pe țigani ca parte a diasporei indiene.

Traseul prin Europa
Țiganii au trecut în Europa undeva în sec. XIII, după cucerirea Constantinopolului de cruciați și cu atât mai ușor din sec. XIV, când și turcii au trecut Bosforul. Grecii i-au respins pe țigani, aceștia îndreptându-se spre Balcani. De-acolo, parte au trecut Dunărea spre actuala Românie, parte au mers mai departe, spre Ungaria și Europa Centrală. Se presupune că o aripă i-a urmat pe domi în Africa, până în Spania, ceea ce ar explica numărul mare de romi din această țară, mult superior celui din țările apropiate. După Turcia și România, Spania este țara cu cei mai mulți țigani, undeva între 650.000 și 1,5 milioane. În Franța, sunt doar 350-500.000.

Folosiți ca sclavi
Câți sunt la noi? Ultimul recensământ, cel din 2011, vorbește de 621.000. Diverse ONG-uri invocă însă o cifră reală de vreo două milioane, tocmai având în vedere reținerea romilor de a-și declara etnia. Grecia, de unde au intrat în Europa, are doar vreo 300-350.000. În Bulgaria, cifra minimă este de 325.000, cea maximă, de 800.000. Spre deosebire însă de aceste țări, noi i-am păstrat. Numărul mare de țigani din România se explică simplu prin faptul că aici au fost reținuți, ca sclavi. Alte țări au preferat să-i lase să treacă mai departe sau să-i țină în afara orașelor și satelor, ca semi-nomazi. Românii au preferat să-i forțeze să muncească pentru ei și le-a convenit, deși orice logică ne-ar fi arătat că munca unui sclav este oricum, numai eficientă economic, nu.

„Vedete” în presă
Una peste alta, romii există și trăiesc printre noi. Percepția publică, oriunde în Europa, este că romii sunt predominant infractori, iar România nu face excepție. Titluri de genul „Confruntare între mafiile țigănești”, „Două cete de țigani înarmați cu bâte de baseball s-au bătut în zona ștrandului Tineretului” sau altele asemenea sunt comune în presa noastră. Nicăieri în Europa însă, iar la noi nici atât, nimeni nu a putut invoca o statistică clară cu privire la rata infracționalității în rândul romilor sau a oricărei alte etnii. Iar aceasta, pentru că nicăieri în Europa poliția nu ține statistici cu privire la etnia infractorilor sau culoarea pielii acestora. Și chiar dacă ar exista, ar fi teribil de înșelătoare.

Cifre înșelătoare
De exemplu, se admite că rata șomajului în rândul romilor din România este de doar 0,5%, față de aproximativ 6% în toată țara. Nimeni nu poate însă afirma că 99,5% din romii de vârstă activă sunt angajați. Pur și simplu, doar puțini romi au terminat o școală, pentru a avea acte și a fi înregistrați oficial. Doar 47% dintre copiii romi frecventează școala. Apoi, puțini romi au fost vreodată angajați, pentru a putea apărea în statistici ca șomeri. Conform legii noastre, ești șomer dacă ai fost dat afară de undeva sau dacă ai terminat o școală și nu ai loc de muncă.

De mică gravitate
Cam la fel stă treaba și cu infracționalitatea în rândul țiganilor. Efectiv nu se știe câți fură sau dau cu sabia. Ce se știe, din studii independente sau din afirmații ale ONG-urilor de profil, este că infracționalitatea romă este legată îndeosebi de infracțiuni de mică gravitate, îndeosebi cerșetoria și furtul. Am spune că e ceva firesc, câtă vreme rata sărăciei în rândul lor este mult mai mare decât în rândul românilor. Pe francezi nu i-a agasat faptul că romii noștri plecați la Paris ar fi spart vreo bancă, ci pentru că cerșeau în prejma turnului Eiffel. Cu toții am văzut filmulețe pe Facebook cu țigani, hoți de buzunare, după cum am văzut și hoți de buzunare blonzi. Problema principală este că, spre deosebire de majoritari, țiganii sunt vizibili, ca percepție. Vedem ușor un brunet care fură, iar asocierea se face direct cu țiganii, deși ar putea fi la fel de bine un român mai bronzat. Un hoț blond nu poate fi asociat cu nicio etnie anume. Dimpotrivă, asociem blonzii cu germanii, față de care avem o adevărată admirație. Oriunde, populația majoritară privește minoritatea ca potențial dăunătoare. În Zimbabwe, simplul fapt de a fi alb este aproape o crimă, deci se poate și invers.

Organizați pe meserii
Practic, este un cerc vicios. Un țigan este privit ca potențial hoț, deci are mai mici șanse de a se angaja undeva. Neputându-se angaja, riscă să devină hoț, chiar dacă nu și-o dorește. De fapt, înseși numele diverselor „caste” țigănești arată faptul că, în majoritate, provin din meșteșugari. Există curelari, căldărari, cazangii, lăutari și tot așa, fiind evident cu ce se ocupă. Singurii care istoric vorbind, sunt infractori, sunt lăieșii, țigani nomazi. În trecut, erau cunoscuți ca hoți de cai. Toate celelalte caste sunt, ca să zicem așa, „normale”.

Cheltuieli inutile
Problema țiganilor este, în fond, legată de integrare. Iar singura modalitate de a integra o comunitate este de a o accepta. Întreaga Europă era antisemită în anii ’30, dar nimeni nu putea să spună concret cu ce îl putea deranja un copil evreu. Același lucru se poate spune și despre țigani. Soluția găsită de francezi pentru a rezolva problema reprezentată de romii veniți din afară a fost efectiv de a-i îmbarca în avion și a-i trimite înapoi în țara de proveniență. Un fel de deportare modernă. Pentru romii „lor”, ca și pentru algerieni sau tunisieni, soluția a fost de a-i declara pur și simplu francezi și a nega că ar exista o problemă. De aceea și banii dați de Uniunea Europeană pentru „integrarea” romilor au fost cheltuiți degeaba. Pur și simplu nu s-a putut identifica exact problema, pentru a i se și căuta o soluție.

Simple declarații
Însăși politica statului român, în pofida declarațiilor oficiale, nu face decât să accentueze problema. Se asigură locuri speciale în universități pentru romi, fără a se vedea că acest lucru nu înseamnă altceva decât ca segregarea să fie continuată. Exact același lucru se făcea în anii ’40, prin așa numita „clauză numerică”, ce limita numărul evreilor în universități sau în profesiile liberale. Nu poți integra o comunitate delimitând-o net de majoritate. Zidurile nu sunt o soluție, după cum și banii aruncați aiurea în comunitățile rome nu fac decât să provoace ranchiuna săracilor de alte etnii și să perpetueze problema. Până acum, nimeni nu a găsit o soluție la problema romă. Cu excepția americanilor, unde, după cum am văzut mai sus, romii sunt un milion, dar doar vreo 5.000 se recunosc ca atare. Restul sunt pur și simplu americani.

Numărul oficial al țiganilor din România (conform recensămintelor). Numărul real este semnificativ mai mare:

• 1886: 200.000 (3,2%) înVechiul Regat (estimare neoficială)
• 1930: 242.656 (1,6%) înRomânia Mare
• 1956: 104.216 (0,6%)
• 1966: 64.197 (0,3%)
• 1977: 227.398 (1,05%)
• 1992: 409.723 (1,8%)
• 2002: 535.250 (2,5%)
• 2011: 621.573 (3,0%)