Știți videoclipurile alea care au început să circule în ultimele zile, cu Fane Babanu și Mișu Bravu? Dacă nu, vă povestim unul pe scurt. Are Fane de dat o bătălie, cheamă oastea țării și se trezește pe câmpul de luptă doar cu aprodul Purice. Întreabă unde-s soldații, iar aprodul îl lămurește: răzeșii au zis că n-are rost să vină, că ăia oricum sunt prea mulți, feciorii Vrâncioaiei erau la o nuntă, că-i promiseseră omului, frații Jderi mergeau în fiecare weekend la muncă, așa că… Și, mesajul final, ”dacă nici înaintașii noștri nu s-ar fi prezentat în momentele de cumpănă, în ce limbă te mai …. pe el de vot?”

18.300.376 alegători
Mesajul e evident: veniți la vot, că nu există un prag minim ca la referendum. Nu veniți, vin alții și tot iese careva, eventual taman cel pe care îl disprețuiți mai mult din toată lista de 14 candidați care se vor cocoțați la Cotroceni. La limită, este suficient să vină un singur alegător din cei 18.300.376 câți sunt pe listele permanente și, hopa, candidatul X se alege cu 100% din voturi. E o ipoteză absurdă, firește, fie și pentru simplul motiv că măcar candidații o să se voteze singuri, la o adică, deci măcar 14 voturi tot se adună, chit că ar ieși balotaj. Nu ne-am propus totuși să vă convingem să veniți la vot sau să stați acasă. La urma urmei, la noi votul e un drept, nu o obligație, precum e în Grecia sau Belgia. Veniți, nu veniți, pe 2 noiembrie noaptea vom ști cine intră în turul doi, iar pe 16 vom ști cine va fi preşedintele României pentru următorii 5 ani.

14 candidaţi
Teoretic, am putea avea un președinte nou încă de pe 2 noiembrie, dacă vreun candidat obține 50% plus unul din voturile valabil exprimate. Doar că faza asta nu s-a mai întâmplat din 1990. Iar alea au fost primele alegeri democratice, contracandidații lui Iliescu erau aproape anonimi, ceea ce nu mai e cazul acum. Firește, din cei 14 candidați, mulți sunt cunoscuți doar pe scara blocului, dar nu credem că există vreun alegător care se va prezenta la vot și care să nu-și aducă aminte de vreo 4-5 candidați, măcar. Ca și la alte scrutinuri, Iașul e unul din judeţele cheie în desemnarea președintelui. Ieșenii în general se prezintă la vot în număr mare la prezidențiale, iar 708.605 alegători potențiali din care 292.082 în municipiu reprezintă o miză pentru care merită să te bați nițel.

Al cincilea preşedinte
Alegătorii experimentați pot sări peste paragraful care urmează. Pentru cei aflați pentru prima oară în postura de votanți, dăm totuși câteva detalii. Tura asta vom avea de ales al patrulea preşedinte al României după Iliescu, Constantinescu și Băsescu. Sau al cincilea, dacă îl luăm în calcul și pe Ceaușescu. Și, pentru prima oară, președintele nu va fi un ”…escu”. Există un candidat cu terminația asta, dar sondajele nu-i acordă șanse reale, deci nu-l luăm în calcul nici noi. Se pot prezenta la vot cei care împlinesc 18 ani până pe 2 noiembrie, inclusiv. Dacă v-ați născut pe 3 noiembrie, puteți vota în turul doi de scrutin. În principiu, alegătorii au la dispoziție 18.553 secții în care să-și exercite votul. 714 sunt în Iași, din care 236 în municipiu. Conform legii însă, trebuie să votați în secția de care țineți, dacă vă aflați în localitatea de domiciliu în ziua votului. Dacă nu, puteți vota în orice secție din localitatea în care vă aflați, dar trebuie să semnați o declarație pe propria răspundere că nu sunteți nesimțit să votați în toate gările prin care treceți în ziua votului. Nu de alta, dar riscați închisoarea de la 6 luni la 3 ani, dacă sunteți prins.

Procedura tehnică
Puteți vota doar cu cartea de identitate în dinți, cu excepția situației în care sunteți în străinătate. Acolo merge și pașaportul sau titlul de călătorie. Dacă sunteți imobilizat la pat, aveți dreptul să cereți să vină urna specială la dumneavoastră, dar asta, doar cu o cerere făcută până în preziua votului, inclusiv, și cu actele care să demonstreze că nu vă puteți mișca până la secție. Ajuns în secție, veți primi un buletin de vot și o ștampilă, în schimbul cărții de identitate. Intrați în cabină și ștampilați o singură dată, în dreptunghiul preferat. Două pagini, 14 casete, n-aveți cum greși. Dacă puneți mai multe ștampile sau nu nimeriți niciun dreptunghi, votul e nul. Dacă măcar atingeți cu umbra tușului vreun patrulater, votul e bun, chiar dacă scrieți cu pixul pe cel mai idiot din toți și-i faceți și mustăți. După ce-ați ștampilat buletinul de vot, îl depuneți în urnă, dați ștampila înapoi, vă luați cartea de identitate și mergeți să sărbătoriți alegerea făcută.

Atribuţii
Și cam asta e tot. Felicitări, tocmai ați contribuit la alegerea viitorului preşedinte al țării. În următorul cincinal, el va da decorații la tot felul de persoane, îl va grația pe cel care a jucat X și Zero cu cheia pe mașina dumneavoastră, va tăia panglici pentru a inaugura munca altora, va numi premierul, poate convoca un referendum pe diferite teme, sau poate conduce şedinţele de Guvern. Alături de politica externă, acestea sunt principalele atribuţii din fişa postului preşedintelui României. Iar pentru toate astea, va fi plătit cu 6.500 lei net lunar. Atât e leafa.

Sistemele electorale din alte ţări
Dacă este să te iei după criteriile general acceptate în politologie, suntem o democrație model de-a dreptul, cel puțin în privința alegerii și atribuțiilor președintelui. O dictatură, după Constituția noastră actuală, este practic imposibilă. Președintele nu poate sta la Cotroceni mai mult de 10 ani, iar limitele în care se poate mișca sunt destul de stricte. Separarea datei alegerilor prezidențiale de cele parlamentare a făcut și ca președintele în funcție să nu mai poată fi locomotivă electorală pentru un partid, ceea ce iarăși, unii consideră că e un plus pentru democrație. Majoritatea statelor democrate merg pe modele similare: maxim două mandate, cu sau fără decalarea alegerilor. Unii sunt încă mai radicali.

Alegerile, pe glob
În Honduras, președintele are dreptul la un singur mandat. E drept, anul trecut a candidat și nevasta președintelui în funcție la acea dată, ca jobul să rămână în familie, dar n-a ținut șmecheria. Gagica a pierdut. În Rusia se merge pe o idee mai apropiată de dictatură. N-ai voie decât două mandate consecutive, dar poți lua o pauză de patru ani și reintri în scenă. Dacă ai un prieten care să-ți țină locul 4 ani și să nu te tragă în piept, te-ai scos. Ideea este aplicată și în Chile, unde n-ai voie două mandate la rând, dar nu ai nicio limită a numărului total de mandate. Tot în zonă, în Venezuela, este loc pentru dictatura democratic perfectă: 6 ani de mandat, iar acestea sunt fără număr; în combinație cu atribuții foarte largi ale funcției de președinte, poți muri liniștit în fotoliul de la Caracas. Ceea ce s-a și întâmplat cu Hugo Chavez. În Iran, președintele e ales tot de popor, pe maxim două mandate a patru ani. Problema e că toți candidații trebuie să fie validați de Consiliul Gardienilor Revoluției, care deține adevărata putere în țară.

Alte exemple
În Europa, modelul nostru este aplicat în general în țările ieșite acum 25 de ani din comunism. Democrațiile vechi merg pe alte idei. În Franța, președintele Republicii, co-principe al Andorrei și mare maestru al Legiunii de Onoare este ales pe 5 ani, prin vot popular, în două tururi, ca la noi. Până în 2002, mandatul era de 7 ani, ceea ce i-a permis unui François Mitterand să conducă Franța timp de 14 ani, iar pe Charles de Gaulle l-a obligat să-și dea demisia, ca să moară și el liniștit, în patul lui. De fapt, chiar ne miră că Rusia lui Putin n-a ales modelul francez: nicio limită a numărului de mandate, atribuții extrem de largi ale președintelui.

Alții, care s-au fript cu ciorbă, suflă și-n iaurt. După experiența neplăcută a republicii de la Weimar și catastrofa numită Hitler, Germania nu prea i-a mai lăsat președintelui alte atribuții în afară de tăiatul festiv de panglici. Da, Germania are președinte, iar ăla nu e Angela Merkel, care nu este ”decât” prim-ministru. Joachim Gauck a fost ales președinte în 2012, după ce precedentul, Christian Wulff, a trebuit să demisioneze în urma unui scandal de corupție. Pentru alegerea lui Gauck, s-a întrunit ditamai Adunarea Federală, adică toți cei aproape 600 de parlamentari, bașca delegați speciali din cele 16 landuri ale Germaniei. Adunarea se strânge doar ca să aleagă președintele, pe cinci ani, maxim două mandate. Iar dacă nu face vreo prostie, ca Wulff, se mai aude de el doar când e schimbat sau când moare.

În linii mari, cam astea sunt modelele în țările care se pretind a fi democrații. Dacă vreți, mai putem veni cu variante. Cum e Tadjikistanul, unde președintele e ales pe 7 ani și poate avea două mandate. Asta, dacă nu face ca actualul, care a obținut prin referendum ”liber” să mai candideze o dată. Emomali Rahmon e la al patrulea mandat. La 62 de anișori, are tot timpul să mai fie ales ”democratic” de vreo 2-3 ori.

Beneficii post-prezidențiale
Dacă e s-o zicem pe bune, jobul de președinte al României e chiar mișto. Sau, mai exact, a devenit mișto din 2011, când onor Parlamentul nostru a adoptat o lege specială ca foștii șefi să nu se simtă neglijați după ce nu mai ocupă prima funcție în stat și ca nu cumva să trebuiască să trăiască doar din pensie. Un fost președinte are dreptul la o indemnizație de 75% din leafa prezidentului în funcție, fără să mai trebuiască să facă ceva pentru țară. Câte 4.625 de lei lunar în plus la leafă sau pensie, nu e rău, nu? Până acum, trei oameni care intră în categoria foștilor, Mihai I, Iliescu și Constantinescu, au banii ăștia. De pe 22 decembrie, va fi și Băsescu printre ei. În plus, ei beneficiază de locuință de protocol, cu un cabinet de lucru inclus și consilier și secretar plătiți de stat. Să-ți tot dictezi memoriile! În vila aia, ca fost șef de stat, stai până mori, cu condiția să-ți plătești întreținerea. Iar când mori, familia trebuie să-și facă bagajele. E drept, în termen de 60 de zile, deci nu e cine știe ce grabă. Tot cât trăiești, ai dreptul la pază și protecție asigurată de stat, deși cine naiba ar vrea să se ia de un ”ex”? Tot gratis e și folosința unei mașini de protocol, cu condiția să-ți asiguri benzina. Firește, există și partea goală a paharului. Locuința de protocol se dă cu avizul Secretariatului General al Guvernului. Dacă ești la cuțite cu premierul, primești o garsonieră confort 3, nu o vilă mișto. Casa oricum o primești fără mobilier sau servitori. Astea te privesc.

Președintele cu sceptru regal
Funcția de președinte al României a fost inventată în 1974, special pentru Nicolae Ceaușescu. Probabil nu-i ajungeau funcțiile de secretar general al Partidului Comunist Român, președinte al Consiliului de Stat, al Marii Adunări Naționale și altele asemenea. Într-o democrație, funcția are o noimă. În România socialistă, era o caricatură de funcție, câtă vreme toate atribuțiile erau deja îndeplinite de tovarășu’. Caricatura a fost maximă atunci când, la învestirea în funcție, i s-a înmânat solemn un sceptru, chestie pe care doar monarhii o folosesc.

În principiu, cam ce atribuții are acum președintele, le avea și atunci, cu mici diferențe esențiale. Ceaușescu prezida ședințele Consiliului de Miniștri oricând considera necesar, nu doar pe anumite domenii stricte. Numea și revoca președintele Tribunalului de Stat și procurorul general. E drept, pe atunci separația puterilor în stat era considerată un principiu capitalist. Tot el proclama starea de necesitate, fără să-i trebuiască vreo aprobare. Iar de răspuns, răspundea doar în fața Marii Adunări Naționale. Tot adunarea asta alegea și președintele. În 1974, a fost unanimitate. Pe urmă, la fiecare cinci ani, la fel, până în 1989, inclusiv. Iliescu a fost primul președinte pe care românii au avut ocazia să-l voteze direct, cu propria mânuță.

Cei 14 candidaţi
Mirel Mircea Amariței (PRODEMO)
William Brânză (PER)
Dan Diaconescu (PPDD)
Gheorghe Funar (independent)
Kelemen Hunor (UDMR)
Klaus Iohannis (ACL)
Monica Macovei (independent)
Teodor Meleșcanu (independent)
Victor Ponta (PSD-UNPR-PC)
Călin Anton Popescu Tăriceanu (PLR)
Constantin Rotaru (PAS)
Szilágyi Zsolt (PPMT)
Corneliu Vadim Tudor (PRM)
Elena Udrea (PMP)