Dacă luaţi Iașul de azi și-l scuturaţi bine de tot, nu mai rămâne mai nimic din cel pe care l-au cunoscut părinții dumneavoastră când v-au scos din maternitate, indiferent ce vârstă aveți. Și nu ne referim la ce noutăți au mai apărut, cât mai ales la ce a dispărut între timp. Iar exemple se pot da 1001, mai ceva ca-n poveștile Șeherezadei. Vârstnicii nu mai știu unde era primăria comunei Copou, maturii de azi n-au prins dughenele evreiești din centru, tinerii habar n-au ce înseamnă CFS, iar de copii nu avem curajul să zicem nimic, că ei au iPhone cu net și găsesc orice pe google. De fapt, dacă ne stoarcem zdravăn creierii, un singur brand a reușit să treacă din generație în generație de ieșeni, la fel de neschimbat și la fel de cunoscut. Vinul. Mai exact, cel de Cotnari.

Doar 1.300 ha
De fapt, dacă e să fim cinstiți, Cotnariul nu e „cel mai cel” nimic în țara asta. Nu e cea mai veche podgorie. Nu e cea mai nordică. Nu e nici măcar cea mai mare. Dar câți au auzit de Miniș-Maderat sau Seini? Ștefan cel Mare a făcut Cotnariul celebru, iar pe Răreșoaia vedetă în Clik-ul vremii. De-atunci, tot podgorie a fost, deși aproape că îi numărai hectarele pe degete. Nu degeaba se spunea ”puțin ca tot ce este bun și bun ca tot ce este rar”, când era vorba de vinul de Conari. Acum 100 de ani, abia dacă erau vreo 200 ha. Prin anii ’60 s-a început să se planteze vie la greu, când cineva a constatat că toate dealurile din zonă sunt bune de așa ceva, iar strugurii sunt mai rentabili decât nisipul și argila. În 1990, erau 2.000 ha de vie și a început marea bătălie pentru salvarea lor. Nu intrăm în detalii, dar se știe cam cum au fost rase de pe fața pământului fostele CAP-uri. Nici fostele IAS-uri n-au dus-o cu mult mai bine. Acum la Cotnari au mai rămas 1.300 ha. Restul au ajuns pe foc, după ce terenul a fost retrocedat. Bine, de dat înapoi a fost dat cam tot, doar că proprietarii celor 1.300 ha au putut fi convinși să devină acționari. Iar după lupta pentru păstrarea podgoriei, a început bătălia cu economia de piață.

S-a schimbat liderul
În 2001, în plină perioadă de scandaluri legate de retrocedări, Cotnari avea o cifră de afaceri de 8,2 milioane dolari, că de euro încă nu se auzise. Foarte frumos, doar că Murfatlar, marele rival dobrogean, vindea vin de 10,3 milioane dolari, de pe cele 2.100 ha ale sale. Anul trecut, Murflatlar a avut o cifră de afaceri de 130 milioane lei și pierderi de 103 milioane. Cotnari a fost pe profit de 12,5 milioane lei, cu cele două firme ale sale. Că-s două. Pe lângă firma care se ocupă de podgorie, Cotnari mai are și o ”casă de vinuri” care se ocupă de grosul vânzărilor. De ce era atunci așa și de ce este acum altminteri?

Morgă aristocrată
Mai țineți minte prima telenovelă de după 1989, ”Moștenirea familiei Guldenburg”? Era vorba de două fabrici de bere. Una deținută de o familie nobiliară care ținea la tradiție și la ștaif, alta deținută de un om de afaceri fără sânge albastru, care voia doar să-și vândă marfa. Cam așa era situația cu Murfaltarul și Cotnariul până prin 2005-2006. Cotnari avea o morgă aristocrată. Vindea mai ales în restaurante, la sticlă. Nici nu voiau să audă de supermarketuri sau de export la butoi. Cum să vândă un vin de calitate la 60 de bani litrul? Io-te-așa bine, se auzea de la Murfatlar, care vindea oriunde, cu oricât, numai să vândă. Cotnariul aristocrat și albit de ani era trimis în corzi de Murfatlarul tânăr. Podgoria dobrogeană abia dacă are 100 de ani. Mai rău. Dacă în România toată lumea știa de Cotnari, afară era aproape necunoscut, în afara cercului experților. Imaginați-vă un franțuz înnodându-și limba spunând într-un magazin ”Une Francucha, s’il vous plaît”. Sau un neamț boscorodind ”Eine Flasche Cotnari Frankusche, bitte”. Nu de alta, dar Cotnari are doar butuci de vie din soiuri românești. Același franțuz putea cere un Folle Blanche, iar neamțul un Pinot Gris fără să repete în fața oglinzii înainte de a merge la magazin.

Schimbare de strategie
Între timp, Cotnari a schimbat radical strategia de marketing. Vinde și la butoi, dacă altfel nu se poate. Vinde nu doar în Franța, Spania sau alte țări cu tradiție, ci și prin țări în care singurele criterii legate de vin sunt cantitatea și prețul: Japonia, SUA, China, Rusia etc. Îl găsești și în supermarket. Sponsorizează festivaluri de folclor, că muzica și băutura merg mână-n mână. Sponsorizează gale K1, chit că picior de conte nu va călca vreodată pe-acolo. Sponsorizează raliuri, face concursuri tip ”capace”. Orice, numai să se audă de el oriunde. Sângele albastru nu mai este criteriu de selectare a clienților. Cotnariul este băut și într-o bombă de cartier și într-un restaurant de trei stele Michelin.

Vinul e acelaşi
N-a pierdut nimic din morgă. Tot academicianul Cotea scrie recenziile. Tot doar soiuri românești cultivă. Comparațiile se fac tot cu podgoriile Champagne și Tokaji. Ba chiar când vine vorba de podgoria ungurească, tonul devine ușor disprețuitor: au și ei o podgorie pe aceeași latitudine precum Cotnariul nostru. Iar între noi fie vorba, Tokaji e bun pentru cei chiar pasionați de Ungaria. Am gustat cândva un Furmint și n-am căzut pe spate, iar celebrul lor Aszú ne-a lăsat reci. Dar probabil n-am prins noi subtilitatea. Iar medaliile strânse de pe la concursurile de profil sunt tot atâtea. La ultimul, Cotnari a câștigat 7 bucăți. Inclusiv cu o Grasă din 1989. Doar vinul a rămas cel din ’89. Marketingul e altul.

• 12,5 milioane lei a fost profitul pe 2013 al celor două firme care administrează afacerea Cotnari