Pe zi ce trece, huietul alegerilor tocmai încheiate începe să-şi piardă din intensitate. Dacă este să fiu sincer, el nici n-a fost atât de mare precum s-ar fi aşteptat unii, deoarece rezultatele nu au fost surprinzătoare decât prin mărimea dezastrului formaţiunii care a încercat (în zadar) să repornească inima României. (Deşi nici în al 13-lea ceas, cu mortu’ pe masă, unii lideri ARD nu au avut puterea să recunoască asta.)
Norocul lor a venit de la presa care s-a obişnuit să urmărească senzaţionalul şi acolo unde nu este. Asta i-a ferit pe aredişti să se umple de penibil până peste cota de avarie, iar şansa lor a venit de la cine se aşteptau mai puţin, adică de la o declaraţie a premierului Victor Ponta, uşor scoasă din context după părerea mea. Eu am urmărit cu atenţie spusele “la cald” ale primului ministru, iar acesta nu a declarat nici pe departe că USL+UDMR=LOVE. Eu am auzit doar că s-a convorbit telefonic cu Kelemen Hunor şi că a stabilit să discute. Toată lumea a interpretat asta ca pe o declaraţie de amor, însă mie mi-a sunat, cel mult, a concubinaj.
Până la urmă, lucrurile s-au mai liniştit, aşa cum s-au mai calmat şi cei care sugerau că preşedintele Băsescu ar vrea cu tot dinadinsul să se… sinucidă politic, adică să nominalizeze un alt premier şi nu pe Victor Ponta. Asta ar fi o prostie fără margini, pe care nu înţeleg de ce-ar face-o Traian Băsescu, pentru că asta ar însemna să arunce ţara din nou într-o criză politică. Nu că n-ar fi în stare, numai că de data asta lucrurile ar sta complet diferit. În primul rând, şeful statului nu mai are nici măcar bruma de sprijin politic pe care îl avea înainte de 9 decembrie. Al doilea argument este şi mai puternic: el şi-ar pierde credibilitatea şi în faţa ultimului aliat care i-a mai rămas, respectiv Uniunea Europeană. Nu instituţia în sine, ci suma de lideri care o compun. Deci, din punctul meu de vedere este exclus cu desăvârşire ca T.B. să facă asta.
Însă, dacă ar putea crede cineva că problemele USL s-au terminat, eu sunt de părere că ele abia vor începe. Iar ameninţarea nu va veni, cum ar fi unii tentaţi să spună, de la Cotroceni, deoarece sunt convins că locatarul palatului va sta cu capul la cutie o bună perioadă de timp. (Şi nici n-ar avea ce să spună unui guvern care, până una alta, este unul nou, oricât de vechi l-ar considera bruma de Opoziţie parlamentară.) Pericolul cel mare vine de la mărimea victoriei repurtate. E ca într-o mare familie, cu singura deosebire că nu se mai poate vorbi de acum înainte de copiii mei sau copiii tăi, ci doar despre copiii noştri. Asta au ales oamenii să voteze, iar acum toţi, de la deputaţi şi senatori şi până la prefecţi, preşedinţi de consilii judeţene şi primari sunt… copiii USL. Care, fie şi măcar pentru jumătate de an de acum înainte, nu poate să facă distincţia nici măcar între conservatori şi uneperişti, darămite între liberali şi pesedişti. Cu alte cuvinte, USL are acum toate gurile de hrănit. Cu excepţia celor din Har-Cov, acolo unde UDMR a luat caimacul, şi poate şi în Cluj şi Arad, singurele capitale de judeţ ale căror edili nu vor sări, ca românu’ impaţial, în tabăra învingătorilor.
Una peste alta, marea bătălie pentru Uniunea Social Liberală abia acum începe, pentru că în afară de autorităţile locale formaţiunea va trebui să alimenteze prin hrănire şi pensionarii (care au votat în primul rând sigla) şi bugetarii – profesori, doctori, funcţionari… O întreagă Chină politică. Şi nu mărimea ar fi problema, ci, mai grav, faptul că toată aşteaptă acum minuni.
Am să închei aici, pentru că n-aş vrea să fiu în locul lor, al… învingătorilor.
Octavian Storin
