Mare dreptate a avut cine a spus că moldoveanul se enervează abia după a zecea palmă, apoi rupe munţii. Uite aşa ne-a venit nouă să facem zilele trecute, când păcatul şi nevoia ne-au împins pe una dintre uşile Băncii Transilvania. Atraşi de perspectiva eliberării din chingile executorilor, ne-am aventurat spre sediul unde umflatul cu fustiţă din voal şi baghetă magică ne promite vraja vieţii noastre: va transforma în chitanţă orice ban îl vom lăsa la ghişeu, doar-doar nu ne vor mai suna „roboţelele” ca să ne anunţe că a venit scandenţa la rată. De parcă noi n-am şti şi n-am vrea să uităm!

La început a fost sfârşitul… răbdării

Până aici n-a fost greu. După ce ne-am strecurat în buzunar ultimii firfirei din leafă, am pornit spre bancă rugându-ne ca o minune să ne aducă bani de pâine până la chenzină. În agenţie, lume multă. În alte vremuri, semn de belşug: lumea avea bani de rate şi credite cu buletinul. Acum, de coşmar – doar facturi şi ameninţări de plată. Casierii, două. Deschise, una singură. June oficiante, multe, vreo şase. De muncit, doar una muncea şi aia într-o lehamite vecină cu vacanţa. Ori o fi fost trauma postconcediu, cine ştie.

La rând, oameni asudaţi, sudalme, bombăneli şi câte şi mai câte. Unii voiau să plătească factura şi nu numai că nu era vreun gardian care să le bată codurile la roboţel, dar pe aparat scria „defect”. Nu-i nimic, au zis oamenii, stăm la coadă. Cât poate să dureze? Mult, au constatat pe parcurs, fiindcă domnişoara de la ghişeu, o jună bronzată la Purcica, tunsă la o frizerie de cartier şi rujată cu ultima promoţie aruncată de la Avon (că altfel nu i se întindeau culorile pe boticul ţuguiat), abia se mişca. Acum nu ştim dacă era din motive medicale, că prea stătea ţeapănă ca să-i fie admirat decolteul, ori o dureau unghiile geluite, lungi de putea cuprinde intervalul dintre două taste, dar neam vreo literă ori cifră, darămite tasta Enter, cu care să dea drumul la listat chitanţe.

Aolică, Dodă, nervii mă mănâncă!

Şi coada creştea, şi lumea înjura, iar duduile din bancă ne ţistuiau şi ne explicau că nu este frumos să agresezi verbal funcţionarul, fiindcă şi el are drepturi. Şi dacă nu ne place, putem folosi serviciile de internet banking! Auzi la ele, prostie! Pai dacă puteam, mai stăteam să le suportăm ifosele şi nesimţirea?! Şi dacă serviciile astea de banking (anunţate tot din vârfurile boticurilor prost rujate) ar fi aşa de bune, nu cumva le-ar da un şut în fund şi le-ar împinge la coadă la şomaj?! Să vază şi ele cum este să stai după fundul unor cucoane incompetente…

Până aici aţi înţeles că am făcut terapie. Ne-am plâns oful. Pe baaaaniiiii nooooştriiiii (nu daţi click pe video să vedeţi jocul mâinile a la Becali, că n-avem înregistrare) am pierdut o oră şi ceva din viaţă ca să hrănim banca şi pe funcţionarii ei netoţi. Păi treabă-i asta? Nu mai bine facem o grevă şi nu mai plătim niciun chior şi aşteptăm ziua în care Banca Transilvia îşi va transforma în agenţi de teren funcţionarele leneşe? Ooo, dulce răzbunare! Vine ea şi clipa în care vom rupe cardurile în faţa bancomatelor şi ne vom declara independenţa prin lanurile de măcriş, că altceva ce mai poţi înghiţi gratis ca să-ţi taie scârba de serviciile proaste pe care trebuie să le suportăm nu numai la bănci, ci la oricare ghişeu din Iaşi?!

Aglaia Priscornic