Ne știți felul: ne place să glumim și credem că aproape orice subiect poate fi abordat cu zâmbetul pe buze. Românului îi place să facă haz de necaz, știind că așa trece mai ușor peste toate. În fond, optimiștii trăiesc mai mult, deci merită. La ce bun încrâncenarea, când se poate vorbi de lucruri serioase și la mișto? Bancurile cu Bulă l-au ajutat pe român să îndure frigul și foamea din ultimii ani ai „Epocii de aur”, după cum cupletele lui Constantin Tănase l-au ajutat să îndure primii ani ai ocupației armatei sovietice „eliberatoare”. Sunt totuși subiecte pe care, chiar dacă ne-am strădui, n-am putea să le abordăm în glumă. Cu unul din ele ne-am întâlnit zilele trecute, când s-a anunțat întâi internarea, iar apoi decesul academicianului Valeriu Cotea.

Intervenție întârziată
Într-o seară, academicianul s-a ridicat de la masa unde lucra la următoarea sa carte și s-a dus să mănânce o portocală. S-a înecat cu o felie. Familia a chemat salvarea, care a venit după 26 de minute. Fără medic. Ambulanța cu medic a ajuns abia după 44 de minute. Academicianul a fost internat în comă și a murit, după 5 zile, cu trei săptămâni înainte de a împlini 90 de ani. Cei care l-au cunoscut pe Cotea au spus că a murit cu zile. Umbla, lucra, bea cu plăcere un pahar de vin. Anul trecut, a murit și profesorul Tiberiu Brăilean, la doar 55 de ani, tot după o bâlbă medicală. A stat patru ore într-un triaj fără să primească asistență medicală, deși în cazul emboliei pulmonare care l-a adus în spital trebuia intervenit în primele 30 de minute. Iar astfel de cazuri suntem siguri că știți și dumneavoastră printre cei apropiați. Deci, de ce se întâmplă asta?

Zeci de minute
Cel mai simplu răspuns este cel dat de fiecare dată de medici: suprasolicitarea. Când omul își frânge mâinile în așteptarea ambulanței pentru tatăl sau mama sa, fiecare minut pare un veac. Cronometrul însă este singur. În oraș, noaptea, când nu e trafic, ambulanța a ajuns după 26 de minute. Protocolul medical este clar: trimiți prima mașină disponibilă. Din 66 de mașini de care dispune Serviciul Județean de Ambulanță, doar patru sunt dotate pentru urgențe maxime. Adică două pe tură, față de un minim de patru necesare. Amândouă erau pe teren în noaptea fatidică, iar cuvintele spuse de familia panicată la telefon au fost interpretate la dispecerat ca o simplă dispnee, adică respirație dificilă. E un simptom frecvent la persoanele în vârstă sau la cardiaci, de regulă fără consecințe grave, așa că probabil nici ambulanțierii nu s-au agitat prea mult. Abia când asistenții au ajuns la fața locului, au constatat că situația era mult mai gravă și au cerut intervenția unui medic. Iar acesta a ajuns după încă 18 minute, când deja era foarte târziu.

130.000 de apeluri
Se poate spune că familia putea să-l pună pe academiciat într-o mașină și să fugă cu el la Spiridon. Lăsăm la o parte faptul că atunci când suni la 112 crezi că așteptarea va fi scurtă, nu de o jumătate de oră. Dar aici ajungem la altă față a problemei. În 2015, serviciul 112 a primit 130.000 de apeluri telefonice. Aproape un ieșean din doi a avut o urgență medicală. Câte unul la fiecare două minute și jumătate. Dacă toate ar fi reale, cât e el de mare, spitalul Sf. Spiridon nu ar putea adăposti, în cele aproape 1.000 de paturi ale sale, decât bolnavii unei singure zile. Cei de-a doua zi ar putea fi trimiși direct la preot. Sunt oare ieșenii atât de bolnavi? Evident că nu.

90% nu-s urgențe
Trei sferturi din apelurile la 112 nu reprezintă de fapt urgențe. Din cei ajunși în Unitatea de Primire Urgențe, mulți veniți pe picioarele lor, 90% ar fi trebuit de fapt să meargă la medicul de familie, să le dea o rețetă și să-i trimită acasă. Doar că omul speră că va fi văzut mai repede și tratat mai bine dacă se prezintă ca o urgență medicală. Iar dacă toată lumea vine ca urgență, cei care într-adevăr sunt cazuri grave au puține șanse să fie văzuți în timp util de un medic. În UPU, timpul de așteptare poate ajunge și la 4 ore, iar diferența între simptomele reale ale unui caz grav și cele mimate sau exagerate de cineva care vrea să fie băgat în seamă sau căruia i se pare că e mai bolnav decât în realitate sunt atât de fine, încât medicul din infernul UPU trebuie să fie un adevărat vrăjitor pentru a putea discerne între ele. De aceea, în UPU au prioritate cazurile ajunse cu ambulanța, ca fiind deja trecute printr-un filtru medical. Știind aceasta, probabil că acesta a fost motivul pentru care familia a așteptat ambulanța.

Soluții
Avem, prin urmare, trei probleme majore. Prima este dotarea proastă cu mașini și personal medical a serviciilor de urgență. Poate fi rezolvată, cu bani suficienți cheltuiți cu cap pentru mașini și salariile medicilor. A doua, gradul de cunoștințe medicale ale ieșenilor și modul în care dispecerii UPU înțeleg situația prezentată telefonic. La noi, operatorii sunt practic simpli telefoniști. În Vest, ei urmează cursuri speciale pentru a învăța să traducă simptome vagi în diagnostice cât mai apropiate de cele reale. Nu poți avea pretenția ca toți cetățenii să fie familiarizați cu medicina. A treia, și poate cea mai gravă, numărul imens de apeluri inutile la 112. Dacă cei care nu reprezintă de fapt urgențe nu ar suna la 112, am avea de fapt de două ori mai multe mașini cu medic decât avem nevoie, nu de două ori mai puține.