Politic, Iaşul a fost şi este o probă de stranietate atipică, uşor retardată şi mereu pe picior greşit, în raport cu coloraturile naţionale, originalitate care, de cele mai multe ori, s-a dovedit păguboasă. Deşi, trebuie recunoscut, nici atunci cînd liderii administraţiei locale au aparţinut partidului aflat la guvernarea ţări, lucrurile nu au mers mai bine. Acum, cu un Preşedinte de Consiliu judeţean de o independenţă specifică dar extrem de personală, cu un Prefect evident apolitic dar la fel de firesc portocalizat, şi un Primar de municipiu care, deşi este sub umbrela PSD aflat în Opoziţie, şi-ar dori recunoscut cognomenul de baron local, Iaşul îşi continuă deriva entropiei decizionale, consacrîndu-şi condiţia de pol al sărăciei orgolioase dar cu ştaif, în cea mai săracă euroregiune europeană.
Cine au fost totuşi baronii locali, în ultimele două decenii? Un recurs la memorie ni i-ar reaminti pe senatorul Ion Solcanu în perioada 1990- 1996, urmat de deputatul Vasile Lupu în perioada 1996- 2000, din nou senatorul Solcanu pînă în 2004, deputatul Relu Fenechiu şi senatorul Dan Cârlan, pînă în 2008; în prezent, condiţia de baron local, fie şi de baroneasă, nu mai prezintă interes şi nu pare a fi asumată explicit de nimeni, ceea ce denotă şi explică întrucâtva condiţia pauperă a judeţului. Ori vidul de putere este la fel de păgubos ca şi uzul în exces, până la abuz, a acesteia.
Dincolo de eternele promisiuni electorale investiţionale ca obiective majore, cam mereu acelaşi (internaţionalizarea aeroportului, conexarea la presupuse autostrăzi nord-sud şi est-vest, zone economice libere, regularizarea Bahluiului, reabilitarea bazei de agrement Ciric, uneori fiind fluturată şi ideea unui metrou la Iaşi), nici un proiect major, cu susţinere şi execuţie pe termen mediu şi lung, 10- 20 de ani, nu a marcat nici măcar intenţional clasa politică locală. Iar ceea ce s-a mai făcut, dacă s-a făcut, s-au dovedit până la urmă a fi tot şmenuri mărunte, mai mult pentru căpătuirea găinărească a unora sau a altora. Nu are rost să ne mai amintim cum de atunci când s-a modernizat aerogara a crescut şi un World Trade Center, cum s-a făcut de a rămas Iaşul fără Autogară pentru ca acum să încerce să construiască totuşi una, cui le-au crescut nişte preacinstite vile când s-au modernizat, costisitor şi îndelung, piaţa Naţiunilor, piaţa Unirii, piaţa Halei Centrale, ori s-a construit Ateneul Tătăraşi. Similar, cine să-şi mai amintească de „performanţele” Tehnopolis şi perspectivele falimentare ale Centrului Expoziţional Moldova, de marile şi grasele şmenuri operate la pietruirea drumurilor comunale, ori de blătuirea românească a realizării unor proiecte europene prin satele judeţului? Cine să-şi mai amintească cine şi în ce calitate au semnat contractul Mannesmann, prin care au fost scump achizionate utilaje şi tehnologie care n-au fost folosite niciodată? La fel, a relua maniera haiducească prin care s-au ridicat sau se ridică cele câteva complexe rezidenţiale, ori modul în care a fost înţeles şi în Iaşi parteneriatul Public – Privat (Primăria vine cu terenul degrevat de sarcini, cu infrastructura făcută pe bani publici, aport bine stimulat prin politica comisioanelor generoase, ad persona ori către partid, dezvoltatorul construieşte de regulă cu credit bancar, după care spaţiile se vînd, spre îndestularea tuturor părţilor implicate şi spre paguba bugetului public) pare un demers retoric, inutil şi fără efect.
Iar toate aceste distorsiuni de tranziţie au fost puse în operă cu binecuvântarea politică a momentului, cu discreţia unei frăţii a lupilor sau cu stridenţa tupeului gros, vecin nesimţirii.
