Dom’le, adevăr grăim că, precum Toma Necredinciosul, nu am crezut până când n-am văzut! Despre Poliţia Comunitară sau Locală, cum îi spune acum, s-a scris şi s-a spus enorm, încât am ajuns să nu mai dăm crezare păcătoşilor de pixari din târg, ticăloşiţi de atâta cerbicie împotriva bieţilor şi neştiutorilor purtători de uniforme juma de poliţişti, juma de angajaţi la Primărie. Deci, mâncători de bani publici…

Mai zilele trecute, întâmplarea face să ne aflăm în interes personal prin Piaţa CUG. Ştiţi domniile voastre: pătlăgele, varză pentru murături, mere ieftine sau conopidă. Lucruri de-ale casei şi de-ale Postului. Ne-aşezăm la coadă, la un amărât de producător sau fermier (se vedea după bătăturile din palme cât de muncit era bietul om!), cum i se mai spune acum. Pentru rădăcinoase. La un moment dat, din spate ca hoţii, ţup un caraliu comunitar (zdrahon cât gardul cu privire tâmpă) şi o funcţionară de la pieţe (din alea care se vede de la o poştă cât de „strângătoare” sunt).

–         Domnu A… (n.r.: nu dăm nume să nu-l nenorocim mai tare pe bietul om), nu te-am mai văzut de mult. N-ai mai venit pe la noi!, strigă mai mult decât vorbeşte, cu glasul piţigăia şi isteric funcţionara.

–         Doamnă, încearcă să bâiguie ceva ţăranul. Ştiţi, nu prea mai am cu ce…

N-apucă să termine fraza că poliţistul local îşi şi făcu loc în faţa clienţilor de la coadă. Să tot fi fost vreo cinci persoane.

– Cuuum?, se răţoi isterica.

Atunci, amărăşteanul luă două hârtii de zece de la clinetul din faţă şi le dădu zdrahonului. Nu primi nicio chitanţă-n schimb. Nici măcar un mulţumesc. Satrapii dispărură în mulţime. Noi, clienţii, am rămas cu semnul întrebării, iar vânătorul… cu buza umflată. C-aşa-i în tenis!