Știți cum se spune, că istoria se repetă. Nu numai pentru cei care nu învață nimic din ea, ci și așa, pur și simplu. Acum aproape 100 de ani, era la modă vopsirea părului cu hena, ca și acum. Mâncatul sănătos, atât de în vogă acum, vegetarianismul și alte mofturi moderne și contemporane, umpleau paginile revistelor din perioada interbelică. Iar politicienii s-au scuipat și înjurat dintotdeauna și o fac și acum. Uneori, această reluare se întâmplă din lipsă de alte subiecte. Alteori, ea are loc pentru că pur și simplu problema despre care s-a discutat nu a fost rezolvată. Un astfel de subiect este regionalizarea României. De când s-au constituit actualele regiuni de dezvoltare, se tot discută de necesitatea reformării lor. Cel mai departe s-a ajuns în timpul guvernării Ponta, când a fost emisă și o lege-cadru a regionalizării, care nu a mai ajuns să fie și aplicată. Redesenarea hărții României a fost făcută de atâtea ori în decursul istoriei, că dacă am trăi mai mult de 100 de ani nici n-am mai ști în ce județ, ținut, regiune sau raion ne-am născut de atâtea schimbări. Hai să vedem împreună cum a arătat țara noastră în timp și ce ne așteaptă pe viitor.

În vechime
În Evul Mediu, fiecare din cele trei țări române era împărțită în alt fel. Dacă le-ai fi unit atunci, ar fi semănat cu un mozaic suprarealist din care n-ar fi înțeles nimeni nimic. Transilvania era împărțită în 7 comitate, scaune săsești și scaune secuiești. Dar voievodatul Transilvaniei se oprea la Munții Apuseni. Dincolo de ei erau alte 9 comitate, aflate sub guvernarea directă a regelui maghiar. Moldova era împărțită în patru țări, respectiv Câmpulung, Țara de Sus, Țara de Jos și Basarabia, împărțite și ele în 24 de ținuturi, acestea la rându-le fiind împărțite în plăși, care grupau mai multe sate învecinate. Muntenia era împărțită în 16 județe. Atribuțiile fiecărei unități administrative din cele trei țări române erau altele, asemănarea cu funcționarea județelor actuale fiind prea vagă pentru a fi menționată.

Reforma lui Cuza
Prima încercare de unificare a sistemelor administrative a fost făcută de Cuza, în 1864. Acesta a extins sistemul administrativ din Muntenia și în Moldova. Plășile nu au mai avut rol administrativ clar, iar ținuturile au fost desființate, rămânând doar comunele și județele ca unități administrative funcționale. Adică exact modelul de acum. Sistemul s-a dovedit viabil într-o țară cu o infrastructură de transport proastă, ceea ce limita dimensiunile județelor și obișnuită cu stilul balcanic, în care dregătorii se călcau în picioare de mulți ce erau și fiecare avea nevoie de câte un ciolan de ros. Prefecți, primari de comune urbane, primari de comune rurale, consilieri județeni și comunali depindeau toți de domn și erau mici satrapi pe moșie în raport cu cei pe care îi conduceau.

76 de județe
Detronarea lui Cuza a clarificat puțin lucrurile, dar nu cine știe cât. Carol I a introdus o oarecare rigoare în administrație și a lămurit cine și ce face prin legea pentru consiliile județene din 1894, dar cam atât. A păstrat sistemul. Unirea din 1918 a dat noi dureri de cap. Trei legi noi, emise în momente diferite și din rațiuni de stat distincte au reglementat administrația publică în Basarabia, Bucovina și Ardeal. Administrativ, România avea 76 de județe, dar nu și logică.

Discrepanțe
În 1925, legea de unificare administrativă a împărțit țara în 71 de județe, 489 de plăși și 8.879 de comune. Discrepanțele între județe erau enorme. Suceava avea 1.309 km pătrați, pe când Tulcea avea 8.626 km pătrați. În 1930, județul Timiș-Torontal avea o jumătate de milion de locuitori. La polul opus, Făgărașul avea doar 86.500 de locuitori, iar Câmpulung, 95.000 de locuitori. Teoretic, un județ de munte era firesc să fie de dimensiuni mai mici, pentru a fi mai ușor de guvernat. Principiul se aplica la Făgăraș, Cernăuți, dar județul Ciuc avea aproape 5.000 km pătrați.

Lipsa urbanizării
În Basarabia, județele din sud și centru, Ismail, Cetatea Albă sau Lăpușna erau enorme, în condițiile în care drumurile aproape lipseau, iar căile ferate erau cunoscute doar din pozele cu alte județe. Problema legăturilor interne se dorea a fi rezolvată prin funcționarea plășilor, care grupau mai multe comune. Pe teritoriul județului Iași, în 1925 erau 5 plăși, iar județul era doar trei cincimi din cel actual, ca dimensiuni. Acum ar avea probabil vreo 8 plăși, dacă ar fi reînființate. Lipsa urbanizării era o altă problemă. Un număr de 25 de județe nu aveau practic niciun oraș în afara centrului, dar și acesta rareori era într-adevăr oraș. Reședința județului Fălciu, de exemplu, este acum o simplă comună în județul Vaslui.

10 ținuturi
Regele Carol al II-lea s-a jucat și el de-a reorganizarea administrativă, reînființând județele. România Mare avea acum 10 ținuturi și 71 de județe. Ținuturile nu aveau însă nicio legătură cu istoria sau cu unitatea geografică. Carol al II-lea a fost primul care a folosit organizarea administrativă în scop politic. Zona compact maghiarofonă din centrul țării a fost spartă între trei ținuturi, Mureș, Argeș și Prut. Un secui din Miercurea Ciuc făcea astfel parte din același ținut cu un basarabean din Bălți, iar unul din Sfântu Gheorghe era „vecin” cu un oltean din Alexandria. Ținutul se voia a fi o „circumscripțiune teritorială”, cu personalitate juridică. Aceasta era pierdută de județe, care deveneau simple „circumscripțiuni de control și desconcentrare a administrației generale”. Sistemul a funcționat doar doi ani, după abdicarea lui Carol revenindu-se la județ ca principală unitate administrativ-teritorială. Pierderile teritoriale din vara lui 1940 făcuseră sistemul introdus de Carol nefuncțional.

Ideile comuniștilor
Venirea comuniștilor la putere a redesenat din nou harta administrativă a României. În 1950, România a fost organizată în 28 de regiuni, divizate în 177 raioane și 4.052 comune. Raionul înlocuia cumva vechea plasă, iar regiunile grupau 2-3 județe, după criterii geografice și economice. Ideea nu era chiar rea, dar teritoriul era totuși prea fragmentat. După doar doi ani, regiunile au fost redesenate, rămânând doar 18. Ungurii din centrul țării erau împărțiți iar, în regiunile Mureș, Sibiu și Stalin. Noile regiuni, mai mari și mai puternice, puteau atinge mai ușor un grad avansat de specializare economică, fiind totodată mai ușor de administrat de la centru. În 1956, altă organizare a mai desființat două regiuni și a rebotezat altele. Ungurii erau împărțiți în regiunea Stalin și Regiunea Autonomă Maghiară, iar Dobrogea era o singură unitate, regiunea Constanța. În 1960, încă o reorganizare a eliminat numele de inspirație sovietică și a mutat raioane dintr-o regiune în alta. Rămăseseră totuși 16.

Din 1968
Actuala împărțire administrativă a luat ființă practic în 1968, când regiunile au fost desființate și înlocuite cu 39 de județe. În 1981 erau 40 de județe, prin divizarea Călărașiului în două. În 1997, am ajuns la 41 de județe, prin ridicarea la rang de județ a Sectorului Agricol Ilfov. Tot atunci au fost reînființate regiunile, dar fără atribuții administrative.

Se discută iar
Regiunile nu au fost reînfințate pentru că am fi vrut-o noi, ci pentru că ne-a cerut-o Uniunea Europeană. Doar că la momentul respectiv nu s-a înțeles de ce. Abia la intrarea în UE ne-am prins și noi că județele noastre erau prea mici pentru a accesa fondurile alocate de Comisia Europeană pentru dezvoltarea regională, iar regiunile erau greoaie, prea mari și fără atribuții clare. De aici a plecat și noua discuție cu privire la reorganizarea administrativă a țării. Se vor mai multe regiuni, deci mai mici. Dar cum să le redesenăm? Oricum am grupa județele, nu ies regiuni suficient de mari sau suficient de mici. Un studiu făcut chiar de geografii noștri ieșeni și preluat de Societatea Academică Română ca punct de pornire a discuțiilor cu factorii guvernamentali localiza 8 centre urbane mari, corespunzând aproximativ actualelor regiuni. Mai departe, studiul identifica18 arii de influență ale orașelor mari și mijlocii și alte 200 de localități cu un oarecare potențial de centre districtuale. Aceasta ar însemna practic, ca posibilitate de reorganizare, desființarea actualelor județe și construirea pe rămășițele lor a 18 regiuni divizate în 200 de plăși, raioane sau cum am vrea să le numim. E o rearanjare destul de apropiată de cea comunistă din anii ’50. Regiunile ar fi însă construite pe principii clare, de influență a orașelor și de legături existente între centrele urbane mai mici. Până la urmă, important este ca regiunile să poată și funcționa, iar locuitorii lor să se poată regăsi în aceste structuri.