Lucrările de consolidare şi restaurare la clădirea Filarmonicii Moldova, demarate chipurile în 1991, nu au ajuns nici măcar la jumătate. Despre continuarea investiţiilor, nimeni nu scoate niciun sunet.

Românul are o vorbă: ”copilului care nu plânge, nu-i dă mă-sa țâță”. Iar pentru copilul care totuși plânge, mai e o vorbă: ”copilul cu două moașe rămâne neînfășat”. Iar dacă respectivul copil are chiar cinci moașe, apoi poate să urle până ce se face roșu ca sfecla, că nici naiba nu-l aude. Exact asta s-a întâmplat, se întâmplă și cine știe cât se va mai întâmpla cu Filarmonica ieșeană. Această clădire monument aflată la un pas de prăbuşire.

10 ani pierduţi
Ansamblul de clădiri, din care cea mai tânără este centenară bine, a intrat în reparații încă din 1991. Consolidarea era urgentă, mai ales pentru corpurile dinspre Cuza Vodă din care deja picau bucăți. Iar lucrările s-au desfășurat într-un ritm așa de alert, încât vreo 10 ani nu s-a făcut mai nimic.
Între noi fie vorba, era și cam greu să se facă. La început, nimeni nu știa cine trebuie să bage banul: Ministerul Culturii, că este instituția de profil, Primăria, că e în municipiu sau Consiliul Județean, că era urmașul de drept al fostului Consiliu Popular Județean? Până la urmă, s-a mers pe cea mai proastă variantă posibilă: Filarmonica a fost dată CJ. Instituție care suferă de felul ei de subfinanțare cronică, iar pe atunci încă mai dihai. Vreo 10 ani s-a lucrat în stilul lent și foarte lent, oricât de urgentă era consolidarea.

Alţi şase ani irosiţi
În 2001 s-a produs catastrofa. Vorba aia: drumul spre iad este pavat cu bune intenții. Legile vizând retrocedarea imobilelor confiscate de comuniști a permis Episcopiei Romano-Catolice să ceară Filarmonica înapoi, că până în 1948 fusese mănăstire de maici. Prin lege, încă proprietarul nu avea voie să investească în clădiri revendicate, ca nu cumva să beneficieze un privat de banii statului. Foarte frumos, doar că dosarul de revendicare trebuia rezolvat la București. Iar acolo s-a lucrat la el așa de intens, că a durat șase ani ca un funcționar să pună ștampila cu ”bun de retrocedat”. Ca să urgenteze mișcarea, Biserica s-a jurat pe toți sfinții din calendarul romano-catolic că nu va schimba destinația clădirii, că va rămâne tot Filarmonică, că are deja două mănăstiri în Copou și nu-i mai trebuie alta în Centru, dar funcționarul cu pricina tot s-a moșmonit șase ani până să pună o amărâtă ștampilă peste o semnătură indescifrabilă.

Un banc prost
Dar credeți că s-a terminat? Aiurea, bancul prost abia începuse. Întâi, Episcopia a zis că n-are bani să consolideze clădirile. Logic, pe undeva. Câte donații poți stoarce de la cei 47.674 catolici din județ? Nu se-ajungeau cu banii nici dacă dona toată dieceza. Așa că Episcopia a zis că orchestra face un act de cultură, deci să bage ministerul aferent bani. S-a băgat în seamă și Prefectura, prin șeful ei de-atunci, Nicușor Păduraru. Ăsta a zis că donează toate încasările de la Balul Palatului, estimate la 500.000 lei, pentru lucrările de consolidare. Și varianta cu Ministerul Culturii, și cea cu Prefectura au căzut scurt: cum să investești banii statului în bunurile altuia? Fie el și Biserica.
Ca tacâmul să fie complet, în horă a intrat și Ministerul Educației, condus la acea vreme de un ieșean, actualul președinte al CJ. Care a zis scurt că dacă Episcopia îi cedează clădirea, o repară el. ”De a doua zi de când s-ar întâmpla acest lucru, aș trimite finanțarea necesară pentru refacerea imobilului”, a zis Adomniței. La vremea aia se estimase un necesar de vreo 20 milioane lei.

Din 30, doar 5 milioane
În aprilie 2008, vraja imobiliară s-a petrecut, printr-o chestie numită contract de locațiune. Biserica ceda clădirile către Universitatea de Arte, din subordinea Ministerului Educației, pe un termen suficient de lung să se amortizeze și mama eventualelor investiții. S-a făcut un proiect de consolidare. După ăsta, lucrările trebuiau să dureze 18-20 de luni. Primii bani au venit chiar atunci: 5,5 milioane lei. Bine, Adomniței semnase că dă 30 de milioane, dar 5,5 milioane lei erau suficiente până la sfârșitul lui 2008. Restul banilor urmau să vină în următorul an sau în următorii doi. Sau în următorii șapte. Și nici atunci, că nu e greu să semnezi că dai atunci când economia ”duduie”, vorba unui fost premier.

Hop şi criza
Doar că a bufnit criza, iar finanțarea s-a oprit. Mă rog, nu chiar de tot, dar nici departe. De banii dați în 2008 s-a mai tras barca pe uscat și în 2009. În 2010, ministerul a mai dat 3,9 milioane lei. Măcar să se termine Casa Balș. Nu s-a terminat atunci, că dacă faci o lucrare cu încetinitorul, ajunge să te coste mai mult. În 2011, ministrul educației, Funeriu, a cerut Primăriei să bage ea bani, că doar Filarmonica e frecventată de ieșeni. Primarul s-a crucit că i se cere să încalce legea băgând bani în clădirea ministerului și l-a lăsat să vorbească. Ce era să-i facă?

Artiştii, cu cortul
Ei, dar Funeriu a venit și a plecat. Până la urmă, s-au mai găsit 1,4 milioane lei pentru terminarea Casei Balș. De bine, de rău, există și o sală de concerte. Că e bună doar pentru serbări școlare sau câte un concert de mică anvergură, e altă discuție. În ea încap doar 278 de melomani. În traducere liberă, orice eveniment la care participă mai mult de un cvartet de coarde trebuie ținut la Teatrul Național, inaugurat, că veni vorba, în 2012, la Teatrul Luceafărul, la Universitatea de Arte, la BCU sau unde se mai găsește o sală încăpătoare. Ce urmează? Al naibii să fim dacă avem cea mai mică idee.

Cronologia dezastrului:
– 1991 – 2001: clădirea revine CJ, se fac mici reparaţii
– 2001 – 2008: lucrări blocate, clădirea a fost revendicată şi retrocedată
– 2008: pe baza unui contract de locațiune, ajunge la Ministerul Educaţiei
– 2008 – 2012: se reface Casa Balş
– 2012 – 2014: lucrările stagnează. Ultima oară, mai trebuiau, cică, 10 milioane de lei