A venit vara, oraşul s-a pustiit prin plecarea studenţilor, dar o mică consolare îi aduce, în schimb, întoarcerea acasă, pentru scurte concedii sau revederi cu familia şi prietenii, a “stranierilor” noştri din Spania şi Italia.

Lucrurile ar putea fi considerate fireşti până aici, dacă nu ne-ar fi sosit pe adresa redacţiei un raport care arată că foarte mulţi dintre “stranieri” se întorc în ţările de adopţie negri de supărare. Ca să înţelegeţi cam ce le provoacă atâta amar, spicuim din studiul de caz întocmit de Asociaţia pentru Protecţia Drepturilor Stranierilor din Străinătate.

“Lică are 32 de ani şi munceşte în Italia, ca îngrijitor la o fermă de lângă oraşul Salerno (sudul ţării), de trei ani. Câştigă 650 de euro pe lună, din care reuşeşte, o dată la câteva luni, să pună deoparte câte ceva. Pe 15 iulie a intrat în ţară prin vama Nădlac, bine ameţit de la whisky-ul băut cu tovarăşii de călătorie în autocar, şi primul lucru pe care l-a făcut a fost să-şi ia o «scheda», ca să sune acasă. Primul pe care l-a sunat a fost cumnată’su Costel, pe care Lică îl consideră un prost, dus de nas de nevastă, şi care n-a ştiut niciodată să-şi trăiască viaţa.

–         Ce faci *oaie (ireproductibil)? Cureţi cartofi?

–         … Lică, tu eşti?!

–         Da, *oaie! Acu’ am intrat în ţară, pe la Nădlac. Nu auzi manelele?

–         Aud, aud. Când ajungi acasă?

–         Peste vreo 12 ore. Să nu te culci *ulă, că aduc ceva bun. Visky cum n-a băut neam de neamu’ mătii, *oaie!

Ajuns în familie, Lică s-a spart în figuri câteva zile, le-a povestit la toţi (cu înfloriturile de rigoare, evident) ce viaţă de boier duce în Italia, cum a devenit mâna dreaptă a patronului – care nu mai face niciun pas fără el! – şi cum şi-a luat un Audi în două locuri cu motor turbo, pe care nu l-a mai adus acasă acum, fiindcă nu-i ieşise nu ştiu ce act. Acto!

Şi, ca în fiecare concediu petrecut acasă, Lică i-a şi judecat pe toţi din familie, că-s proşti, că-s neumblaţi, că nu ştiu ce-i viaţa şi n-au trăit nici zece (diece) la sută din câte a trăit şi-a văzut el. Cât l-au ţinut banii (cam 800 de euro avea la el), cei din familie şi prietenii l-au ascultat relativ supuşi, bucuroşi de-un mic împrumut pentru nevoi personale şi de-un grătar c-o udătură. Când s-au terminat însă euraşii, lui Lică nu-i mai răspundea decât cumnată’su Costel la telefon. Dar Costel, săracul, n-avea de unde să-i dea bani de împrumut, până ce îi trimitea el, Lică, sigur-sigur din Italia prin Western Union. Drept pentru care, Lică a plecat supărat şi nepetrecut de nimeni la autocarul spre Italia, rostind în gând aceeaşi maximă cu care îşi încheia, în fiecare an, concediul în familie: “Cât ai bani, eşti bun… când nu, eşti prost”.