Astăzi, când le cunoaştem poveştile de viaţă, asemănările dintre Gheorghe Nichita şi Gheorghe Hagi pot fi considerate uluitoare. Acelaşi prenume, aceeaşi grupă sanguină, aceeaşi dovedită modestie şi, nu în ultimul rând, aceeaşi dragoste faţă de carte. Ca să vă faceţi o idee mai clară, Hagi este omul care, din 20 de şuturi pe poartă, ratează maxim 10 la sută, în timp Nichita, la 20 de posibile tunuri date în buget, nu ratează nici 10 la sută. Şi lista ar putea continua, dar cel mai bine ar putea să vorbească despre o senzaţională, dar necunoscută poveste de prietenie, chiar Gheorghe Hagi.

Pe “regele fotbalului românesc” l-am întâlnit în urmă cu câteva zile, înconjurat de un staff numeros şi zeci de camere de filmat, când, cu lacrimi în ochi, s-a despărţit de „Ali Sami Yen”, stadionul pe care a devenit o legendă vie a clubului Galatasaray. Un interviu a fost departe de a fi posibil, până în clipa când a auzit că am venit de la Iaşi. Pentru că nu avea prea mult timp la dispoziţie, ne-a rugat să trecem peste formalităţi şi să intrăm direct în subiect.

– Domnule Hagi, vrem să vorbim cu dumneavoastră despre un aspect asupra căruia aţi păstrat până acum o discreţie maximă.

– Vă ascult…

– Care este relaţia dintre dumneavoastră şi Gheorghe Nichita?

– O relaţie normală, de, cum să zic?… amiciţie.

– Atât?

– De ce interesează?

– Pentru că nu pierde nici un prilej să povestească apropiaţilor despre meciurile formidabile jucate alături de dumneavoastră şi să arate mingile pe care i le trimiteţi, cu semnătură, de ziua lui de naştere.

– Dar n-a jucat numai cu mine. În echipă erau şi alte nume mari: Bumbescu, Majearu, Bodola, Wetzer, Felecan, sau chiar jucători străini, cum a fost Edison Arantes do Nascimento. Noi, băieţii, îl mai strigam “Pele”, c-avea pelea neagră. N-am aici pe ce să vă arăt, ca să vă daţi seama…

– Cum era ca jucător?

– Pele?

– Nu, tizul dumneavoastră.

– A, Gică. Cum s’ zic?… Gică Nichita nu excela ca tehnică sau forţă în joc, dar avea ceva a’ lui, un fel de lipici la oameni. Dacă se întâmpla să dai un gol, era întotdeauna primul care venea şi te felicita. Şi aşa apăream în poză amândoi.

– Deci era un om de echipă, fără ranchiură.

– Da, categoric. Plus că în viaţa de fotbalist nu e numai bucurie, e şi stres. Te mai cerţi cu unu’, cu altu’, sau poate nu-l suporţi pe ix sau pe igrec. Ei, Gigi era cel care venea întotdeauna dupa meci, sau după antrenament şi-ţi spunea: “uite, Hagi, cum te-a făcut ăla, uite ce-a zis despre tine, că eşti aşa şi aşa”. Era important să ai un om de încredere în vestiar, mă-nţelegi?

– Deci era şi un fel de turnător.

– Nu, nu, în nici un caz aşa ceva. Şi, în primul rând, nu-mi zicea numai mie.

– Dar cui mai zicea?

– La toţi.

“Gigi ne-a creat toate condiţiile pentru marea performanţă”

– Deci nu excela ca fotbalist, dar ştia să influenţeze vestiarul.

– Exact.

– Şi asta v-a marcat cariera de fotbalist?

– Poate sună pompos ce zic, da’… cum s’ zic?, Hagi nu ar fi fost cel pe care îl ştiţi acum, dacă nu era Gigi Nichita. Dintre toţi oamenii care m-au ajutat să ajung “regele fotbalului românesc”, el a avut cel mai mare merit.

– Totuşi, cum se face că n-aţi vorbit niciodată despre asta?

– Eu nu am avut nici o problemă să o fac public, dar Gică e cel care n-a vrut să se ştie.

– De ce?

– Probabil din modestie… Cum s’ zic? Totul a început pe vremea când jucam la Sportul Studenţesc şi el, fiind un pic mai mare decât noi, cu vreo nouă ani, se mai implica şi în chestiunile care ţineau de organizarea clubului. De fapt, el ne-a creat toate condiţiile pentru marea performanţă. Ne vindea apă cu lămâie după antrenamente, destul de scump, dar astea erau vremurile şi atunci; el s-a ocupat de modernizarea parcului auto de la club, că aveam doar două autocare vechi, a asfaltat vestiarele şi tot el a încropit o nocturnă pe stadion, din nişte faruri de la o locomotivă.

“Îi plăteam un dolar minutul sub duş“

– Dar pe fotbalistul Gheorghe Hagi l-a ajutat cu ceva concret?

– Da, categoric. Cum s’ zic… Aveam vreo 20 de ani în ‘85, când jucam la Sportul. Eu sunt mai micuţ de felul meu, atunci eram încă şi mai pirpiriu, şi ţin minte că treceam printr-o perioadă cu dureri musculare groaznice, mai ales după antrenamente. Pe vremea aia nu erau condiţii de recuperare ca acum şi cea mai mare plăcere după un antrenament “la rupere”, cum făcea de obicei nea Angelo, era să zăbovim cât mai mult sub apa fierbinte de la duş. Dar cunoaşteţi povestea, cum erau vremurile… Toată lumea făcea economie şi nu ne dădeau voie mai mult de 5 minute. Asta era raţia zilnică. Marele meu noroc a fost că eram bun prieten cu Gică Nichita. El era cel care se ocupa de tot ce însemna traseul apei la club şi, după ce terminam duşul, eu mă întorceam – cu ştirea lui, evident – şi mai făceam unul.

– Deci îşi risca pielea pentru dumneavoastră?

– Oarecum. Adevărul e că îi şi plăteam un dolar minutul sub duş şi, vă daţi seama, se adunau ceva bănişori la sfârşit de lună. Dar de acolo dădea şi el mai departe, ca să nu fie probleme.

– Păi vă jecmănea!

– N-aş spune aşa, pentru că aşa am scăpat de durerile musculare şi m-am putut transfera la Steaua, unde am început marea performanţă. Fără ajutorul lui Gică Nichita, sunt convins că aş fi clacat fizic şi m-aş fi ratat ca fotbalist.

Casetă

Hagi: “Bâlbă şi Culio au fost jucătorii pe care i-am dorit cel mai mult”

–          Despre fotbalul ieşean ce părere aveţi?

–          Mi se pare foarte bine conservat. În ultimii ani nu a lansat valori, dar trebuie să recunoaştem că nici nu a pierdut.

–          Mai pe româneşte, nu a realizat nimic.

–          Eu i-aş zice, totuşi, conservat.

–          De Bâlbă aţi auzit?

–          Nu numai că am auzit, pe Ionuţ l-am şi monitorizat câteva luni bune. Alături de Culio, a fost unul dintre jucătorii pe care mi i-am dorit cel mai mult aici, la Galatasaray. L-am sunat, dar nu s-a concretizat nimic în final.

–          Prea scump?

–          Nu, nu avea semnal. E păcat, pentru că Bâlbă poate face faţă în orice campionat din lumea asta, fie că vorbim de Jamaica sau Quatar.

–          Dacă veţi mai antrena în România, aţi accepta să ajutaţi şi ACSMU Iaşi?

–          A… CS cum?

–          ACSMU.

–          Sigur. Şi eu, şi nea’ Mircea (Lucescu – n.r.) suntem dispuşi să investim. Chiar săptămâna trecută am vorbit cu Gică şi m-a rugat şi el dacă pot ajuta cu ceva mai consistent.

–          Şi?

–          Cum să nu-l sprijin? Am trimis printr-un băiat, cu maşina, două mingi semnate de mine, un sac de var pentru marcat terenul şi un lot întreg de jambiere de la juniori. Şi nea’ Mircea, am înţeles că o să trimită, săptămâna viitoare, un autograf şi o declaraţie de presă.

–          Deci sunt speranţe.

–          Întotdeauna. Cum s’ zic? Speranţa moare ultima!

–          Vă mulţumim, domnule Hagi!

–          Eu vă mulţumesc şi vă doresc dumneavoastră şi cititorilor un an cât mai bun.

Notă: Contactat telefonic, pentru a comenta declaraţiile făcute de „regele fotbalului românesc” la adresa lui, Gheorghe Nichita a răspus că, cităm: „Respect tot ceea ce a făcut Gică prin iarbă, îl respect enorm ca om, dar regret că a devenit o agentură a portocaliilor din PD-L. Mai multe nu vreau să comentez”.