Ați auzit vreodată de Mohamed Bouazizi? Dacă nu, notați-vă numele, că va intra în istorie. Este, sau mai bine zis a fost, un negustor de zarzavaturi tunisian. Avea 27 de ani când și-a dat foc în semn de protest față de dictatura lui Zine el-Abidine Ben Ali. A fost scânteia care a declanșat acum patru ani așa-numita „primăvară arabă”. Rând pe rând, au izbucnit proteste, de mai mică sau mai mare amploare în mai toate statele arabe din Orientul Mijlociu și nordul Africii. Deh, niciunul nu excela în democrație, ceea ce cereau oamenii. Până la urmâ, doar în trei state, Tunisia, Libia și Egipt a fost dat jos dictatorul local, dar scandal a fost în vreo 20 de țări.
Cum a pornit “valul”
Într-una din ele, ar-rabi al-arabi nu a prins. Ar fi prins poate, dacă dictatorul sirian Bashar al-Assad ar fi plecat de bunăvoie. N-a plecat, iar în țară a izbucnit războiul civil. Nimeni nu mai știe cine cu cine se luptă acolo. De fapt, cam fiecare cu fiecare. În principiu, sunt vreo patru facțiuni principale, respectiv Armata Siriană Liberă, Frontul al-Nusra, ISIS și brigăzile kurde, fiecare având o problemă cu armata lui al-Assad și cu toate celelalte formațiuni armate. Ca urmare, peste un sfert din populația de 18 milioane de locuitori a Siriei a fugit unde a văzut cu ochii. Întâi în țările din jur, mulți oprindu-se în Turcia. Care cazează vreo două milioane de refugiați și care a dat drumul din taberele de corturi la vreo 200.000, să vadă ce se întâmplă. Iar întreaga Uniune Europeană a căzut în coadă, că ce-o să facă ea cu atâția refugiați. Am zice că în Liban sunt peste un milion de refugiați, la o populație locală de 4 milioane, în timp ce UE are o populație de peste 500 milioane de locuitori, dar ne abținem. Am mai zice că după ultima ciomăgeală mondială, Europa s-a confruntat cu mișcări de populație de vreo 20 de milioane de oameni și nu s-a plâns așa, dar ne abținem din nou.
În cămine?
Ideea e că UE tot bate toba cu împărțirea refugiaților între statele membre. Cifrele variază, între aproape 1.500 și vreo 6.500 de sirieni repartizați României. Dacă se aprobă ideea, ar rezulta între 40 și vreo 160 de județ. Ce facem cu ei? Ne descurcăm? Păi, să vedem. Ministerul Educației a cerut deja inspectoratelor școlare o situație cu căminele disponibile. Șefa IȘJ a răspuns imediat că are libere căminele de la liceele „Anghel Saligny”, de Mecatronică și „P. Poni”. Doar că trebuie reparate. Deh, a profitat de ocazie ca să ceară bani pentru rezolvarea unei probleme locale. Deci, cazarea n-ar fi o problemă.
Comunitate numeroasă
Dar ciocnirea civilizațiilor? Noi creștini, ei musulmani? Noi dăm cu toporul, ei sar în aer în piață? Păi, aici am spune câteva lucruri. În primul rând, Iașul a fost dintotdeauna un oraș cosmopolit. Doar războiul și perioada comunistă l-au făcut relativ unitar etnic. Dar în Iași era o uliță italienească. Pe ulița Strâmbă locuiau în anii ’30 austriecii fugăriți de criza economică până la noi. De evrei nici nu mai spunem, iar ei aveau ca bonus faptul că nu erau creștini ca noi. Bine, dar dacă vin teroriștii și încep să sară precum popcornul? Păi, majoritatea refugiaților sunt cei care fug de teroriști, nu fanatici. Că or fi și unii cu degetul pe buton, ăia se duc în Germania, Spania, Marea Britanie sau alte state mai interesante. Cui îi pasă dacă sare ceva în aer în România, în afara noastră? Nu impresionează pe nimeni în Vest. Pe urmă, nu de asta plătim SRI, poliție etc? La urma urmei, avem deja peste 200 de studenți tunisieni și nici nu se observă. Doi au fost săltați la începutul acestui an, bănuiți fiind nu că vor să sară în aer, ci că racolează luptători ISIS pentru a-i trimite în Siria. Deci, organele noastre par să-și facă treaba. Dacă 200 de studenți nu ne-au făcut practic probleme, de ce ne-am teme de niște sirieni fugiți de război? Nu mai spunem că avem în Iași și palestinieni, și iordanieni, și egipteni. De fapt, comunitatea musulmană din oraș este atât de numeroasă, că a avut nevoie de propria moschee. Niciunuia nu i-a trecut prin cap o moarte de martir. De altfel, jurnalistul Radu Tudor a publicat deunăzi pe blogul lui lista țărilor din care provin solicitanții de azil deja prezenți în România. 4.236 sunt sirieni. Și n-am avut probleme cu ei. La ce ne isterizăm?
Am tot primit refugiați
Ca s-o zicem pe-a dreaptă, țara noastră are o adevărată tradiție în primirea a tot felul de refugiați. La începutul secolului trecut, au venit armenii fugiți din calea genocidului declanșat de turci. La începutul anilor ’50, au venit trenuri întregi de copii rămași orfani în urma războiului coreean. Anii ’60 au fost anii vietnamezilor. Am avut chiar noi un coleg de clasă, pe jumătate vietnamez. Pe urmă au venit grecii, fugiți de regimul coloneilor. După 1973, 3.000 de chilieni s-au refugiat în România, după prăbușirea regimului socialist al lui Salvador Alende în urma loviturii de stat a generalului Pinochet. Toți au fost cazați în București, dar nimeni nu s-a plâns că sunt prea mulți. Tot în anii ’70, au venit cu ghiotura palestinieni. Altfel spus, am tot primit refugiați. De toate rasele, culorile și religiile. Nu ne-am împiedicat de ei niciodată. De ce acum ar fi altfel?
