Prin studenție am avut ocazia să asistăm la un doctorat în istorie susținut de un prieten, doctorat urmat, bineînțeles, de agapa oferită pe banii doctorandului. Deh, referatele favorabile trebuie răsplătite cumva. Teza avea ca subiect un episod din cel de-al doilea război mondial, dar la un colț de masă se aprinsese o discuție fierbinte între doi profi respectabili, pe tema bisericilor din nordul Moldovei. Ideea centrală era care este în fond stilul autentic moldovenesc: bisericile pictate pe exterior sau cele fără astfel de decorațiuni? Nu zâmbiți, că discuția era extrem de serioasă. Bisericile pictate pe exterior sunt practic doar cele de pe vremea lui Ștefan cel Mare, și nici măcar acelea toate. Multe nu au imaginile clasice cu turci aruncați în focul Gheenei și cu draci trăgându-i jos de pe scările care duceau spre Rai. Ca orice discuție dusă între experți, s-a terminat remiză, combatanții căzând de acord că ambele variante sunt valabile, cu nuanțele aferente. Ne-am amintit de acest episod acum câteva zile, când un amic ne-a întrebat care este în fond stilul arhitectonic al Iașului. Chiar, care este? Neoclasicul? Barocul? Brutalismul? Da, există și așa ceva și poate vom avea ocazia să dăm un exemplu.

Stil destul de unitar
Un lucru e sigur: nu există un stil moldovenesc în arhitectură, cu excepția notabilă a celei bisericești. În arhitectura laică, moldovenii au preluat tot timpul câte un model: polonez, rus, maghiar, turc, în funcție de cine era mai tare într-o anumită epocă prin părțile astea. Mă rog, poate bordeiele să fi fost specific moldovenești, dar nu la ele ne refeream. Urmarea diverselor influențe orientale și est-europene, peste care s-au suprapus diversele curente arhitecturale din vestul Europei, după 1848, a fost, culmea, un stil destul de unitar, vizibil încă în clădirile rămase de la începutul secolului trecut.

Un amestec
De fapt, era un stil eclectic, un amestec din toate câte puțin. Arhitectura Iașului de acum 100 de ani era neo-romanică, dar cu numeroase decorațiuni „art nouveau”. Adică, pe scurt, o arhitectură tipică vestului european, dar cu stucaturi și sculpturi bogate, influență a barocului european și a arabescurilor turcești. O clădire tipică, încă în picioare, este Muzeul Unirii. Mai clară ar fi fost Jockey Club-ul, dar pentru a-l vedea, trebuie să căutați poze pe net. Asta era în centrul vechi. Copoul marca, pe de altă parte, o simplificare a arhitecturii, într-un fel de stil minimalist, cum l-am numi acum. Erau clădiri cu etaj, în linii drepte, fără decorațiuni exterioare. Mai sunt vreo câteva pe aleea Grigore Ghica Vodă. Prin anii ’30, mai apăruse un stil, îmbinând neoclasicul românesc cu o expresie greoaie, dată de țigla folosită din belșug. Clubul CFR sau Procuratura, ca și unele case de pe Aurora ar fi exemplele cele mai la îndemână. Restul Iașului nu conta arhitectural vorbind, fiind reprezentat în general de mahalale fără pretenții arhitecturale.

Model sovietic
Războiul a schimbat totul. Bombardamentul sălbatic al aviației sovietice a forțat o refacere rapidă a Iașului. Combinată cu stilul rigid sovietic, a dat naștere în anii ’50-’60 unor monștri. Blocuri tip cutie de chibrituri, forme pur cubice, fără a se păstra niciun element tradițional. Jockey Club (foto sus), considerat „cosmopolit”, a fost demolat și înlocuit cu un cubic din beton, numit Casa Studenților. Dacă ar fi fost ceva mai masiv și nu ar fi avut basoreliefurile acelea oribile de pe frontispiciu, ar fi fost reprezentativ pentru brutalism. Beton și atât. Masacrarea străzii Cuza Vodă, prin înlăturarea majorității vechilor stucaturi, a berăriei Bragadiru și transformarea sa într-un anonim cinematrograf al „Tineretului” sau clădirea anostă a Casei Pătrate sunt alte exemple de arhitectură a epocii. Ca să fim obiectivi, trebuie să menționăm totuși că blocurile de pe malul stâng al Bahluiului, în pofida jalnicului lor aspect de astăzi, au fost un experiment reușit. Erau „altceva”, o tentativă de arhitectură nu 100% funcțională, greu de găsit în Iașul anilor ’60.

Clădiri grosolane
Anii ’70 au adus cu ei nu o relaxare, ci dimpotrivă, o rigidizare extremă a arhitecturii Iașului. A răsărit clădirea grosolană a Halei Centrale în locul elegantei și suple hale construite de Gustave Eiffel. Peste drum, o copie la fel de grosolană: Palatul de Justiție. Magazinul universal „Moldova”, cu aspectul său de bloc neterminat, este o altă clădire a epocii, pentru cine și-o mai aduce aminte. Spațiile verzi din Centru au dispărut unul câte unul, aspectul verde și jos ca regim de înălțime al Iașului clasic fiind anihilat.

Haos
Cutremurul din ’77 a reprezentat sfârșitul Iașului vechi. Ce clădiri mai rămăseseră în picioare au fost rase de pe fața pământului, în numele funcționalității. Bulevardul Independenței a însemnat distrugerea vechii Ulițe a Hagioaiei, cu clădirile evreiești ce o mărgineau. Din Ulița Mare – Ștefan cel Mare – nu a mai rămas mai nimic, în afara clădirilor monument istoric. Și așa mai departe. Lăudabilă, poate singurul lucru lăudabil din acea perioadă, este salvarea multor clădiri-monument și restaurarea lor. În afara acestora însă, din Iașul vechi nu a mai rămas mai nimic. Iar după 1989, nu putem spune că lucrurile ar fi evoluat în bine. S-a construit și se construiește haotic, fără a se încerca recrearea unui stil ieșean.