Pe la începutul primăverii, discutam cu dumneavoastră, dacă nu cumva chiar în această pagină, despre situația învățământului universitar ieșean. Cum a evoluat numărul studenților după 1989, cum poate suplini învățământul privat scăderea celui de stat și, în general, cum putem să menținem și eventual să creștem această bogăție a Iașului reprezentată de tinerimea universitară. Abia două luni de-au trecut, iar raportul Curții de Conturi ne-a dat dreptate. Situația este albastră, și nu doar la Iași, ci în toată țara. Numărul studenților este tot mai mic, calitatea acestora tot mai slabă, învățământul superior românesc aproape că nu există în topurile internaționale, între ce învață studentul și ce i se cere la locul de muncă este o diferență ca de la cer la pământ, iar de cele mai multe ori diploma este bună doar de pus în ramă în loc de icoană, pentru că nu asigură absolventului un loc de muncă în domeniul în care s-a pregătit. Totuși, ce se poate face pentru ca tinerii români să aibă o șansă de viitor în țară? Și cum poate fi oprită prăbușirea învățământului nostru universitar?

Competiția, în cifre
Pe ansamblu, în privința învățământului universitar, țara noastră stă prost, dar nici Iașul nu e pe roze. România mai are acum 30% din numărul de studenți din 1989. Iașul stă mult mai bine procentual, dar situația este doar conjuncturală. Față de 1989, când aveam 27.200 de studenți, acum avem 42.000, respectiv cu 50% în plus, dar cifrele nu trebuie să ne înșele. Acum 10 ani, aveam 60.500 de studenți, iar de atunci numărul lor este în continuă scădere. Politica locală în domeniul învățământului nu are niciun merit în menținerea unui număr mare de studenți. Mai degrabă am crede că avantajul nostru a fost în acești ani faptul că nu există niciun alt centru universitar care să-și merite numele în Moldova, iar provincia noastră are o natalitate superioară altora, fiind totodată mai săracă. Avem mai mulți tineri ai căror părinți nu au bani să-i trimită la București sau la Cluj-Napoca. Iar viața este suficient de ieftină ca Iașul să fie interesant și pentru studenții străini din țările sărace. La Cluj, numărul maxim de studenți a fost de 100.000, iar acum mai sunt vreo 80.000. La ei, scăderea a fost mai lentă și mai redusă. Experții locali apreciază că în următorii zece ani, numărul studenților nu va scădea la Cluj sub 70.000, cu 75% mai mulți decât la Iași.

Fără anvergură mondială
Am numit Bucureștiul și Clujul atât pentru că adăpostesc universitățile la care ne raportăm constant ca moldoveni, cât și pentru că sunt singurele din România care mai au o oarece vizibilitate. E drept că este greu de găsit un top internațional în care fie și acestea să se regăsească. Unul dintre cele mai importante topuri mondiale ale universităților este topul Shanghai. Nicio universitate din România nu apare între primele 500. Abia între primele 1.000 le găsim pe astea două, dar pe locuri codașe. Iar Iașul intră în categoria celor nepunctate. Ca să găsim România pe locuri mai onorabile, trebuie să ne raportăm la topurile pentru lumea a treia. Anul trecut, topul universităților din țările în curs de dezvoltare, dominat copios de Rusia, ne menționa și pe noi pe undeva. Bucureștiul, pe locul 36. Clujul, pe locul 41. Iar Iașul, pe locul 51. Din păcate, cea mai veche universitate din țară nu și-a fructificat experiența pentru a fi și cea mai bună, în pofida pretențiilor pe care le avem.

Ne fură și Clujul
Deci, ca să nu o mai lungim, stăm prost, educațional vorbind. Și stăm prost și din punct de vedere geografic. Nu, n-o să vorim de autostradă sau de alte lucrări de infrastructură, deși lipsa lor ar putea avea un oarece rol în ce vom spune mai departe. O hartă a locurilor de unde își adună studenții primele trei universități din România arată o situație ciudată. Bucureștiul își strânge studenții cam din toată țara, dar mai ales din Muntenia și din celelalte două centre universitare de care vorbim. Într-un stat puternic centralizat, ca al nostru, este normal ca toți ochii să se îndrepte spre Capitală, inclusiv cei ai viitorilor studenți din centrele rivale. Iașul își adună studenții din Moldova, Dobrogea, oleacă din Muntenia estică și nordică și foarte puțin din Ardeal. Clujul „rade” Ardealul, parțial Muntenia și Banatul și Moldova, mai ales cea sudică. Dar preia destui studenți și din Iași, ceea ce invers nu se prea întâmplă. Altfel spus, Clujul este mai interesant pentru viitorii studenți din Iași decât Iașul pentru viitorii studenți din Cluj.

Perspective negative
Luând în calcul pozițiile ocupate de București, Cluj și Iași în topurile mondiale ale universităților, situația nu este surprinzătoare. Ciudat este totuși faptul că pentru bârlădeni sau focșăneni, nu Iașul, ci Clujul este preferința pe planul studiilor. Ceea ce ne-ar duce, în termeni economici, spre un rating de genul BBB-, adică sistem universitar de nivel mediu, cu perspective negative. Cum s-ar putea schimba această stare de lucruri?

Trebuie strategie
În general, drept cauze ale declinului numărului de studenți pe plan național sunt identificate două elemente principale: scăderea natalității și rezultatele catastrofale la bacalaureat. Moldova are cea mai ridicată natalitate din țară, iar Iașul se află în topul promovabilității la bac. Deci, pe ce pedală apăsăm? Că amândouă sunt la podea și tot degeaba. Ar fi ele mai multe, dar ar însemna să se facă ce nu s-a făcut niciodată la Iași: să se întocmească, de către toți cei care au cât de mică tangență cu învățământul, o strategie. Care să se și aplice, că altminteri, suntem experți în planuri rămase simple vorbe pe hârtie. Câteva direcții le-am putea sugera noi.

Câteva soluții
Un pas ar fi creșterea promovabilității la bac, dar asta nu ne-ar ajuta prea mult. La noi, promovabilitatea a fost anul trecut de 77,7%. O creștere de 10% ar însemna vreo 600 de viitori studenți în plus. Ceea ce nu e mult deloc, dar se adună. Rata abandonului în învățământul primar și gimnazial este de aproape 2% anual. În învățământul liceal, rata abandonului este de peste 3%. În total, anual abanonează școala aproximativ 400 de elevi. Și uite așa ajungem la 1.000 de posibili studenți, pierduți pe traseu, din ciclul primar până la bacalaureat. Apoi, noi mai avem o problemă, care este a întregului sistem de învățământ: olimpicii. Am putea spune că sunt o adevărată plagă pentru universități. Gluma, glumă, dar pe undeva e adevărată. În general, olimpicii de azi fug ca împușcați mâine, când e să devină studenți, în străinătate. Unii rămân, dar prea puțini. Și nu că ar fi asta o problemă, pentru că numărul lor se măsoară în zeci. Dar unul din criteriile de evaluare a activității unui profesor este numărul de olimpici pe care îi coordonează. Această goană după rezultate strălucite ne face să nu vedem baza. Nu se vede pădurea din cauza copacilor, ca să spunem așa. Ne lipsește media, elevii de nota 8-9, fără veleități de campioni, dar suficient de buni pentru a fi tentați să vrea mai mult decât simplul liceu. Or, asta înseamnă că ne lipsim singuri de viitorii studenți, pentru că elevii medii nu sunt încurajați să continue. Își găsesc la o adică loc de muncă și cu 12 clase, este primul lucru pe care și-l zic când iau bacul. Dacă profesorii i-ar împinge puțin de la spate, cel puțin o parte din ei ar alege o facultate, iar lucrurile ar sta altfel.

Politici speciale
Apropo de elevii medii, ce facem cu cei slabi? Ne-am obișnuit să vedem în țiganii de lângă noi oameni de care trebuie să ne ferim, inclusiv când e vorba de „puradei”. Există, și nu sunt puține, cazurile de segregare școlară, mai mult sau mai puțin voluntară, în care elevii „de etnie” ajung în clase catalogate automat drept slabe, iar clasele paralele „bune” sunt rezervate etnicilor români. Dincolo de faptul că în afara unor cazuri evidente, este greu de deosebit între un român mai brunet și un țigan, această segregare are efecte pe termen lung prin îndepărtarea de învățământul superior a unei categorii numeroase de ieșeni. Nu trebuie să vă mai spunem noi că romii se înmulțesc mai repede decât românii, deci reprezintă un bazin de selecție din ce în ce mai numeros. O politică reală de stimulare a copiilor romi să urmeze cursurile superioare ar adăuga alte câteva sute de studenți la cifra de acum. Dar nu o politică precum cea actuală, de înființare a unor locuri speciale. Acestea nu fac decât să accentueze segregarea și să creeze chiar în rândul țiganilor impresia că învățământul superior este rezervat doar unor puțini aleși.

Tablou de moment
Cea mai mare problemă rezidă însă tocmai în interiorul sistemului universitar. În ultimii ani, așa cum am mai avut ocazia să vorbim, UMF a crescut în ochii publicului și mai ales a studenților străini. Din țările lumii a treia, e drept, dar studenți. Cu bani. Nu e un lucru pe care să-l ascundem. Clujenii se mândresc chiar cu o „piață” a consumului studențesc de aproximativ 400 de milioane de euro anual. Chiar dacă cifra ar fi puțin umflată, tot creează o idee asupra importanței pe care o au studenții în viața unui oraș. A crescut și UTI, pe măsură ce pe piața muncii a reapărut nevoia de ingineri. În schimb, tot mai greu o duce Universitatea „A.I. Cuza” și numai din vina ei. Ani la rând, singurul răspuns dat de universitate scăderii numărului de studenți a fost creșterea numărului de locuri la „cu taxă” și relaxarea condițiilor de admitere. Pe termen scurt a fost o politică bună, pentru că a redus ritmul scăderii numărului de studenți. Pe termen lung însă, este o politică sinucigașă, pentru că UAIC a început să fie asociată cu un învățământ de slabă calitate și cu șanse reduse de încadrare ulterioară a absolventului pe piața muncii. Practic, avem o universitate bună pentru export, o a doua pentru a culege tinerii cu înclinații tehnice și o universitate în derivă. Nu vorbim de Universitatea de Arte, care este dedicată tinerilor cu vocație. Artiștii sunt o categorie aparte de oameni. Dacă cele două universități aflate în creștere ar scoate capul în lume sau măcar până în Ardeal, de unde să „furăm” tineri, lucrurile ar sta altfel. Cum altfel ar sta și dacă universitățile noastre s-ar apuca să facă studii credibile cu privire la inserția pe piața muncii. Ceea ce nu se întâmplă acum.