Cine a făcut școală prin anii ’90 a prins o perioadă deosebit de interesantă. O perioadă în care atunci când mergeai la școală nu știai dacă ai să faci și ore sau din nou se va anunța vreo grevă a profesorilor. Același lucru se întâmpla și dacă mergeai la un consult: te puteai trezi că medicii tocmai au intrat într-o grevă spontană. De fiecare dată, problema era aceeași: salariile. Erau anii în care inflația terminase deja de mâncat economiile românilor și în care indexările periodice ale salariilor aveau efect doar o lună-două, că pe urmă creșterea prețurilor le anula. Nici nu e de mirare. Cu o inflație de peste 200%, cât a fost în 1992-1993 sau de peste 150%, cât a fost în 1997, niciun guvern nu ar fi putut face față financiar la o creștere a salariilor suficient de mare pentru a amortiza șocul inflaționist. Acum inflația este un fenomen bine ținut în frâu. În 2014, ea s-a situat sub 1%, iar anul trecut a fost chiar negativă, prețurile scăzând cu 0,9%. Problema salariilor în domeniul bugetar a rămas însă nerezolvată. Și despre o parte a acestei probleme vom povesti și noi mai departe.

Salarii mari vs „atenții”
Când se vorbește despre lefurile medicilor, două puncte de vedere sunt întâlnite cel mai des. Unul spune că medicii, ca și profesorii, sunt deosebit de importanți, așa că niciun salariu nu poate fi prea mare. Al doilea punct de vedere este că medicii își completează oricum veniturile prin șpaga generalizată din sistemul sanitar, așa că nu are rost să le mai crești leafa. Adevărul este undeva la mijloc, firește. Judecătorii primesc salarii consistente pentru a nu fi tentați să primească mită de la justițiabili. Cu toții am auzit însă de judecători șpăgari. Creșterea salariilor nu a rezolvat problema. În schimb, măcar judecătorii nu mai iau șpagă în procesele mărunte. Iar pentru cele mari, cu mize importante, există DNA. Cam la fel și cu medicii. Creșterea salariilor, de care se vorbește din nou, îi va face probabil să nu mai ia mită de la pacienții săraci o găină sau un pachet de cafea.

Costuri mari
Mai există totuși o a treia idee, care tratează salariile medicilor din punct de vedere strict economic, al avantajelor statului. Nu cerem mărirea salariilor pentru că medicii merită mai mult. Nici pentru a-i face să nu mai ia șpagă. Ci pur și simplu pentru că ne costă prea mult să-i pregătim pentru a ne permite să-i pierdem. Medicii reprezintă una dintre cele mai problematice categorii socio-profesionale. Pregătirea acestora durează foarte mult și este foarte scumpă. Niciun stat nu-și permite să renunțe la ei. La noi, pregătirea unui medic durează cel puțin 10 ani, luând în calcul facultatea, rezidențiatul și specializarea și costă, în funcție de domeniu, între 15.000 și 30.000 de euro.

Migrație masivă
Anual, pleacă în străinătate vreo 2.000 de medici, sistemul sanitar confruntându-se cu o criză majoră în unele specializări, cum sunt de exemplu anesteziștii. Strict financiar, România a pierdut deja peste 200 milioane euro prin plecarea medicilor pregătiți aici. Două treimi dintre studenții la Medicină spun clar că se pregătesc doar ca să plece „afară”. În cazul medicilor deja formați, procentul celor doritori să plece este și el foarte mare, de vreo 60%. Și e în creștere. Migrația forței de muncă e un fenomen general în Europa, dar la noi rata migrației medicilor este de 9%, pe când media europeană este de doar 2,5%. Pe măsură ce pleacă medicii, cei rămași sunt tot mai solicitați. România are 1,9 medici specialiști la mia de locuitori. Media UE este de 3,4 la mie. Un medic la noi muncește de două ori mai mult decât unul din vestul Europei, în condiții mult mai grele, dată fiind starea generală a sistemului medical. Iar dacă mai adăugăm și factorul numit „salariu”, avem tabloul complet.

Comparații europene
Bun, dar ce fac alții pentru a-și ține medicii în țară? În general, umblă la lefuri. Nu există însă o politică europeană unitară cu privire la salariile medicilor și deci, nicio soluție magică. Unele state impun prin lege un anumit nivel al lefurilor, dar sunt puține. Finlanda, Franța sau Germania sunt astfel de cazuri. Majoritatea statelor Uniunii Europene nu impun o leafă minimă pentru medici. E drept însă, că fac tot posibilul să le țină la niveluri suficient de ridicate. În state precum cele deja numite, plus Italia, Polonia sau Slovenia, salariile minime ale medicilor reprezintă echivalentul salariului mediu național. În Belgia, Danemarca, Norvegia sau Slovacia, salariul minim al medicilor depășește salariul mediu pe plan național. Noi facem parte dintre statele în care salariul minim al medicilor este mai mic decât salariul mediu. În Austria, Irlanda, Portugalia, Spania, Suedia sau Marea Britanie, e la fel. E drept, la ei salariul unui medic are un zero în plus. Ca să fim cinstiți, trebuie totuși să precizăm că salariul maxim al cadrelor sanitare îl depășește totuși pe cel mediu pe economie. În Grecia sau Malta, salariul maxim al unui medic abia îl egalează pe cel mediu pe țară. În Cehia sau Ungaria, este chiar mai mic. Deci, se poate și mai rău.

Sistem haotic
Bun, dar cât se plătește, la urma urmei? E o întrebare cu un răspuns destul de greu de dat. Sistemul medical românesc e haotic de-a dreptul. Salariile și sporurile acordate diferă enorm în funcție de subordonarea spitalului. Într-un spital subordonat Ministerului Sănătății e un nivel al salariilor, într-unul din jurisdicția unui consiliu județean sau a unei primării, altul. Iar într-o unitate sanitară clinică, e altceva. Salariul unui medic primar urgentist din cadrul SMURD este puțin mai mare de jumătatea salariului unui medic primar anatomopatolog. Dacă vorbim și de vechimea în muncă și gradațiile obținute, apar noi diferențe. Și așa mai departe. Și la alții există totuși o varietate mare a salariilor medicilor, așa că Institutul de Statistică al Uniunii Europene lucrează cu minimul și maximul.

Sume amețitoare
De regulă, salariul minim al medicilor este cel primit de rezidenții aflați la început de carieră, iar cel maxim, salariul medicilor specialiști în domenii înguste ale chirurgiei, cum este neurochirurgia, transplanturile, chirurgia cardiacă sau cea plastică. La noi, salariile brute ale medicilor variază între 376 și 847 euro. Doar bulgarii au un salariu minim al medicilor mai redus decât al nostru: 307 euro. Marea Britanie este țara europeană în care diferența dintre salariul minim și cel maxim obținut de un medic este cea mai mare. Se pleacă de la echivalentul a 2.180 de euro și se ajunge la 9.724 de euro. O altă țară preferată de medicii români este Franța. Aici, salariile din domeniu pleacă de la 4.569 euro și merg până la 7.899 euro. Dar Regatul Unit sau Franța nu sunt campioane în ce privește salariile plătite medicilor. Italienii plătesc un minim de 4.500 euro și un maxim de 10.000. Danemarca, între 8.333 și 13.333 de euro. În Belgia, nivelul salarizării este cuprins între 6.250 și 16.600 euro. Un rezident belgian este plătit cât 16 rezidenți români, iar un medic la final de carieră, cât 20 de-ai noștri. Cum să nu plece medicii noștri unde văd cu ochii?

Zgârcenie scumpă
După ani de zile în care nu a reacționat în niciun fel la exodul medicilor, statul român pare să fi înțeles că zgârcenia devine prea scumpă. Pur și simplu nu ne permitem să lăsăm medicii să plece. Fie și pentru simplul fapt că nu avem cu cine-i înlocui. Nu putem lua medici de peste Prut, deși ei ar veni aici să muncească oricând. Chiar mici cum sunt, salariile la noi sunt mult mai mari decât la ei. Doar că Republica Moldova nu face parte din UE, iar restricțiile de pe piața muncii europeană li se aplică obligatoriu, oricât ar fi ei de frați ai noștri. Puțini sunt medicii basarabeni care ajung să profeseze la noi. Iar afară de bulgari, nimeni nu-și plătește medicii mai prost decât noi în toată Uniunea Europeană. Așa că nu putem „fura” medici din altă parte. Trebuie să-i ținem în țară pe ai noștri.

Mai mulți bani
Planurile guvernului sunt simple. Cariera medicală trebuie să devină atractivă, așa că salariile medicilor debutanți vor fi cu 10% mai mari decât ale debutanților din orice alt domeniu bugetar. Cuantumul salariului lunar brut luat în calcul la stabilirea bursei de rezidențiat urmează să fie stabilit la nivelul de 4.749 de lei. Se reintroduc premiile anuale, semestriale și trimestriale, în limita a 2% din cheltuielile cu salariile aferente personalului prevăzut în statul de funcții, ca și diverse sporuri.

Noile lefuri
Noul proiect de lege al salarizării bugetarilor propune salarii de bază cuprinse între 4.100 și 5.105 lei pentru un medic primar, între 2.036 și 2.535 pentru un farmacist sau de 2.760-3.437 lei pentru un asistent medical. Rămân diferențele mari al cuantumului salariilor în funcție de specializare, grad și vechime, dar după cum am văzut, așa fac și alții. Un medic rezident va înțelege totuși ceva din leafă. Într-o unitate clinică, salariul rezidentului din primul an va fi de minim 1.914 lei, apropiat de salariul mediu pe economie. Ceea ce nu e chiar rău pentru un debutant. O infirmieră va avea un salariu de bază de 1.365-1.718 lei, iar un brancardier, 1.360-1.693 lei. Un autopsier debutant va câștiga 2.080 lei, salariul minim al unui un registrator medical debutant va fi de 2.080 lei, iar un șofer de autosanitară nu va câștiga mai puțin de 1.500 lei, acestea fiind meserii pentru care nici măcar nu ai nevoie de studii superioare medicale. Sunt suficiente cele medii.

163.000 de salariați
Majorările salariale vor ajunge în buzunarele a 163.000 de salariați din sănătate. Mă rog, același proiect va mări salariile și unui număr de 280.000 de angajați din sistemul de învățământ, dar asta e altă discuție. Pentru statul român, majorările salariale vor reprezenta un efort fantastic, de peste 0,5% din PIB. Anul viitor vor fi necesară o sumă suplimentară de 2,6 miliarde lei. Din 2018, va fi nevoie de încă 2,6 miliarde lei, peste nivelul actual al cheltuielilor cu salariile bugetarilor. Intenția e nobilă. Rămâne văzut de unde se vor obține și banii.