Din 4 septembrie, Dan Cârlan a devenit, oficial, prefectul Iaşului, prilej pentru experimentatul om politic să revină pe malurile Bahluiului, după o lungă perioadă petrecută prin birourile ministeriale. Până la o reacomodare cu peisajul judeţului, Dan Cârlan a hotărât să-şi noteze primele impresii ale întoarcerii acasă. „Bârfa de Iaşi” a intrat în posesia însemnărilor şi vi le prezintă în exclusivitate.

– Am aterizat cu cursa Bucureşti – Iaşi, pe noua pistă flexibilă a aeroportului. Mă întreb de ce i se spune flexibilă. La nevoie, o desfaci ca pe o canapea sau un fotoliu? Adică, dacă îţi vin nişte avioane musafir peste noapte, tragi de capătul pistei şi, din 1.800 de metri, faci 3.600? Sau îi schimbi direcţia. Sau o modelezi ca pe plastilină?

– Am văzut prin ziare că doi profesori au făcut o plută din polistiren, au pus pe ea nişte scânduri, şi au navigat cu ea pe Bahlui. Totuşi, n-am muncit la proiectul ăsta ca să fac Bahluiul banc de încercări pentru navomodelişti. Apreciez inventivitatea, dar unii chiar că sunt veniţi cu pluta.

– Plimbându-mă pe străzile oraşului, am senzaţia că sunt urmărit. Mă uit în spate, nimeni. Mă uit în toate părţile, nu văd, totuşi, pe nimeni care să mă fixeze cu privirea. Iau două aspirine şi mă aşez pe-o bancă. O fi de la stresul schimbării locului de muncă. La un moment dat, mă uit la un panou publicitar. Hopa! Mă văd pe mine, cu degetul aţintit asupra mea: „Cine este eroul tău?” Am luat-o la fugă, transpirat. E clar, amintirile mă urmăresc. Poate că ar fi cazul să fiu un pic mai detaşat.

– L-am văzut pe Dumitru Oprea pe scena Naţionalului, cu Blaga, Johannis şi încă câţiva domni. Lângă buldogul portocaliu, nea Mitică pare o versiune şi mai soft a lui Aurelian Pavelescu.

– Am făcut un tur de recunoaştere a Casei Pătrate. Cam provincială, emană un aer judeţean din toate încheieturile mobilei care scârţâie la fiecare atingere. Uşor deprimat, m-am retras pe un hol la un ceai, privind în curtea interioară. După două, trei guri de ceai, l-am zărit pe Cristi Adomniţei desenând cu creta un şotron pe asfaltul unei alei. Am crezut că nu văd bine, dar nu, chiar conturase un şotron imens. În loc de numere, scrisese în fiecare pătrăţică Milano, Bergamo, Londra, Tel Aviv etc. La sfârşit, a scris Dublin. Apoi a început să ţopăie peste oraşe şi să scoată sunete ascuţite, bucuros ca un şoarece care a dat peste o tonă de caşcaval. Am închis fereastra. Cred că n-o sa mai beau ceai o perioadă.