Până la Crăciun, „Bârfa de Iaşi” va publica fragmente din jurnalul moşului, dezvăluind astfel ce cadouri vor primi oficialităţile din oraş:

– Am început prost săptămâna, iritat de blasfemia cu acel Santa Klaus scos pe piaţă de maşinăriile de propagandă politică. O asemenea contrafacere grosolană nu am văzut nici măcar în talciocurile chinezeşti. Moş Crăciun sunt numai eu şi nimeni altcineva, buticari politici care sunteţi voi!

– Apropo de alegeri, la ultimul congres al Crăciunilor cineva m-a săpat şi am fost desemnat să mă ocup iarna asta de zona Iaşului. Asta după ce anul trecut am fost şef pe circumscripţia Saint Moritz, în Elveţia. Ce trai, ce boierie, ce coniace fine şi crăciuniţe de escortă…E clar, careva m-a lucrat pe la spate şi şefii m-au detaşat disciplinar la Iaşi. Sper să mă descurc, să nu ajung naibii prin Belarus.

– Sunt de câteva zile la Iaşi, deocamdată incognito, pentru a evalua în linişte personajele cărora le voi aduce cadouri în decembrie. Mă uit prin ziare, pe la televizor, să văd ce şi cum. Deocamdată, am văzut un domn, Adomniţei, foarte pasionat de avioane şi, mai nou, de autostrăzi. La cât am mers prin lume, aş putea să-i împărtăşesc din experienţa mea. Eventual, chiar aş face un lobby pe lângă el ca să înfiinţeze o linie aeriană directă cu Rovaniemi, orăşelul meu natal din Finlanda. Ar însemna foarte mult pentru renii mei, cam bătrâni pentru a mai zbura săptămânal acasă.

– Îmi mai place un domn din Iaşi, Ionel Agrigoroaei, şi el tot pasionat de drumuri europene şi nu numai. Am văzut că e un fel de preşedinte al românilor din diaspora, şi cred că se potriveşte foarte bine cu funcţia asta onorifică, judecând după faptul că nu ştie deloc să vorbească româneşte. Aşa şi trebuie să se comporte un preşedinte: să fie atât de incoerent şi eliptic în exprimare, încât nimeni să nu priceapă nimic din ce spune şi, ca atare, să-l lase în pace să-şi vadă de mandatul său.

– De injecţiile cu penicilină mi-a fost tot timpul frică, mai ales că răceam des, când eram mic copil prin nămeţii din Laponia. La Iaşi văd că există o fabrică, numită acum Antibiotice, dar care pe vremuri se chema Penicilina şi care producea fix injecţiile alea dureroase care m-au făcut să merg şchiop multă vreme. Am citit că fabrica are un ditamai profitul, semn că mulţi alţi copii sunt supuşi aceloraşi chinuri injectabile ca şi mine. Încă nu ştiu ce cadou să-i fac directorului Ioan Nani. Mă mai gândesc.