Povestea de faţă se recomandă a fi citită cu atenţie, recitită, iar la final musai trebuie să vă strecuraţi pagina de gazetă în buzunar. Veţi afla şi de ce!

Zilele trecute am retrăit câteva clipe de coşmar şi am aflat care este drumul spre locul unde nu există nici întristare, nici suspin. Totul a început cu deschiderea unei uşi de taxi. Şoferul părea amabil şi asculta când teatru radiofonic, când pe Freddie Mercury. Da, se poate, fiindcă omul nostru schimba de zor posturile în timp ce manevra volanul. Mai râdea, mai spunea un banc, mai bâjbâia pe la butoanele maşinii. I-am spus de câteva ori destinaţia, după ce ne-a întrebat în repetate rânduri. Am râs politicos la un banc sec, am rânjit de-a dreptul la o glumă răsuflată şi am scrâşnit din dinţi când era nedumerit unde trebuie să ajungem…

Cursa de groază pe asfaltul nou-nouţ

La primul semafor a trecut pe „roşu”. Pentru şoferi era „roşu”, reţineţi! Am crezut că aşa a vrut el, fiind singur pe străduţa altminteri destul de circulată. Până la al doilea am fost la un pas de a ne lovi de maşinile aflate în trafic, iar când a oprit în faţa culorii ce-i arăta că nu e voie să umble de bezmetic pe şosea, am spus încă o dată unde trebuie să ajungem. Noi am fi preferat acasă, însă deja cursa avea traiectoria unei aventuri în necunoscut.

Zdruncinaţi şi cu nervii la pământ, am ascultat toate poveştile despre nepoţi, am aflat de ce este supărat pe administraţie – evident, din cauza gropilor din asfalt -, deşi, culmea, mergeam pe porţiuni netede ca-n palmă (există şi în Iaşi aşa ceva, nu vă miraţi!), apoi ne-am adus aminte de Doamne-Doamne şi L-am rugat să ne ajute, mai ales că ne apropiam de o intersecţie în care şoferul nostru a ales să nu oprească.

Ne-am gândit că bizarul personaj, un bătrânel la vreo 60 de ani, are probleme de personalitate şi nu acceptă nicio autoritate, nici măcar pe cea a semaforului, dar adevărul crunt era altul. Omul era surd toacă, fiindcă nu a oprit decât când l-am bătut pe umăr, iar cu vederea stă prost de tot. Nu numai că nu a văzut maşinile şi culorile din trafic, dar nici suma înscrisă pe bancnotă nu a zărit-o, că nu ne-a dat rest. A considerat că i-am oferit un cadou pentru rapiditatea cu care ne-a adus la destinaţie, răstimp în care am învăţat să facem semnul crucii la mare viteză…

Sic!

Păţania a fost cu atât mai cruntă cu cât era a doua oară când ne întâlneam cu şoferul daltonist şi surd. Prima dată a fost o greşeală, a doua oară – curat ghinion. Dacă şi a treia oară îl plătim ca să ne ducă în goană către moarte, chiar că ne merităm sfârşitul.

Întâmplarea, dincolo de tonul hazliu, ar trebui să pună pe gânduri autorităţile, care ar trebui să fie foarte atente şi foarte responsabile atunci când lasă şoferii în trafic. Pe omul nostru l-am găsit în parcarea de la Kaufland – Podul de Piatră. Nu am văzut ce firmă era înscrisă pe portieră, fiindcă noaptea toate taxiurile sunt galbene (la fel şi ziua, dar măcar poţi zări elementele de identitate), însă am reţinut numărul maşinii: IS-25-SIC. Aşa-i că-i de banc? SIC!

Acum înţelegeţi şi de ce v-am rugat să păstraţi foaia de ziar în buzunar: ca să aveţi semnalmentele şoferului care ar trebui să-şi vadă de pensie şi de colecţia de proteze, nu de raliuri!

Ortu Popii