De vreo 15 ani încoace se discută prin birourile Consiliului Județean de construirea unui pod rutier la Ungheni, care să dubleze actualul pod de cale ferată, scurtând astfel distanța pe șosea dintre Iași și Ungheniul basarabean de la 45 km la doar vreo 20. Dincolo de acest mic beneficiu, profitul investiției, din punct de vedere politic și economic, este greu de calculat. Noul pod ar asigura încă un punct de trecere facilă a frontierei, apropiind și mai mult, simbolic, cele două maluri ale Prutului. În plus, ar permite prelungirea viitoarei autostrăzi Târgu Mureș – Iași – Ungheni până spre Chișinău și Odessa. Până să ajungem însă să vedem toate aceste proiecte, dacă nu finalizate, măcar începute, hai să vedem împreună ce și cum cu vecinii noștri de dincolo de Prut. Ce e, la urma urmei, acest Ungheni de care vorbim?

Unul singur
Cândva, adică din vechime și până în 1812, când Basarabia a fost ocupată de ruși, Ungheniul „nostru” și Ungheniul „lor” erau una și aceeași localitate, prin care trecea gârla Prutului, ca Bahluiul prin Iași. Jumătatea de pe malul stâng era totuși și este, mult mai mare decât jumătatea noastră, ca să zicem așa. Firesc, pentru că Ungheniul de dincolo umplea un cot al Prutului, formând o peninsulă, adică o zonă mai ușor de apărat. De fapt, de la acest cot al râului vine și numele localității, atestată în sec. XIV sub numele de „Unghiul”, de unde a derivat actualul „Ungheni”.

O comună tipică
Ungheniul nostru este ușor de tradus în cifre. E o simplă comună, cu nimic deosebită de oricare altă localitate pierdută prin colbul județului. Patru sate, vreo 4.000 de locuitori, trei școli, un cămin cultural și un singur monument istoric, biserica Sf. Nicolae, nici ea foarte veche, construită fiind la 1858. O comună eminamente agricolă, fără niciun fel de veleități industriale.

La ruși
Cu totul altfel se prezintă situația dincolo. Nu că ar fi avut cine știe ce grijă rușii de ea. La 1812, era un târg mărunt, cu ceva peste 2.000 de locuitori. A beneficiat însă de pe urma statutului de reședință a așa-numitului „ținut Iași” din gubernia Basarabia. De ce au botezat rușii cu acest nume o regiune din care Iașul lipsea, nu e greu de ghicit. În 1924, au înființat pe malul stâng al Nistrului o Republică Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească, pentru a avea motiv să ceară „unirea” Moldovei românești cu cea sovietică. Rețeta era veche.

Dezvoltarea
Pe la începutul sec. XX, Ungheniul basarabean avea vreo 3.000 de locuitori. Cam jumătate erau români, restul fiind evrei și ruși. Dezvoltarea târgușorului a început propriu-zis sub administrația românească, între 1918 și 1940. Ungheniul a ajuns la 4.250 de locuitori, fiind construită o fabrică de cărămidă, o alta de cherestea, mori, ateliere și manufacture. Zona a beneficiat din plin de avantajul căii ferate, proiect inițiat de Carol I la 1870 și de poziționarea geografică. Prutul alimenta o industrie a pescuitului înfloritoare, pe atunci sturionii urcând de-a lungul râului până mai sus de Sculeni.

Pe plajă
Cadrul natural, cu o luncă de o frumusețe rară și o plajă cu nisip fin a făcut din târg zona preferată de promenadă a ieșenilor. Te urcai în tren cu familia, pătura și coșul cu de-ale gurii și în 20 de minute erai în gara de la Ungheni, unde așteptau trăsurile pentru cei mai leneși sau de unde mergeai pe jos câteva sute de metri până pe plajă. Crâșmarii prosperau, negustorii de diverse mărunțișuri, la fel. Zona de agrement ar fi putut funcționa și după al doilea rapt al Basarabiei, cel din 1940. Războiul însă și venirea la putere a comuniștilor, care au făcut totul pentru înstrăinarea unul de celălalt a celor două maluri ale Prutului, au dus la abandonarea din punct de vedere turistic a unei zone splendide.

85% români
Războiul a dus și la nimicirea populației evreiești din Ungheni. Orașul basarabean de azi are o populație preponderent românească. Sovieticii nu au colonizat-o cu alogeni, cum au făcut în alte zone al Basarabiei, așa că populația a rămas, în proporție de 85%, românească. Poate și de asta Podul de Flori din 1990 a fost organizat aici.

Amalgam
Dacă te plimbi prin Ungheniul de azi, ai parte de o experiență unică. E un fel de Pașcani, cu cei 38.000 de locuitori ai săi, dar este un oraș care încă își caută identitatea. E plin de monumente închinate și românilor și sovieticilor. Un monument e închinat localnicilor morți în Afghanistan, ca soldați sovietici. Steaua roșie și chiar secera și ciocanul pot fi văzute peste drum de bustul lui Eminescu. Pe de altă parte, este unul din cele mai înfloritoare orașe din Basarabia. Zona Economică Liberă Ungheni funcționează și dă rezultate mai bune decât statutul de zonă defavorizată al Pașcaniului. În oraș și în ZEL funcționează peste 1.200 de firme, ceea ce înseamnă una la vreo 30 de locuitori, enorm pentru standardele moldovenești.

E și port
Portretul orașului basarabean poate fi completat cu al lor Palat al Culturii, căci da, au și așa ceva, chiar dacă de construcție tip sovietic, la care se adaugă un Muzeu de Istorie, cinci biblioteci, cinematograf și două case de cultură. Au două ziare locale, cu un tiraj aproape dublu cât cel al presei ieșene, luată la un loc, deși orașul este de 9 ori mai mic decât Iașul. A, era să uităm să pomenim Portul Fluvial Ungheni. Da, are și port. E drept, secundar ca importanță, după deschiderea portului de la Giurgiulești, de peste Prut de Galați. Dar e port. Noi încă ne alintăm cu ideea Iașului, port la Prut, prin intermediul Prisăcaniului.