Deunăzi, într-o frunzăreală dintr-asta, fără țintă precisă pe internet, ne-au căzut ochii pe o știre pe care am citit-o de două ori, ca să fim siguri că am citit-o corect, iar pe urmă ne-am apucat să căutăm detalii, pentru că am avut senzația că autorul greșise. Era vorba despre exporturile României de anul trecut. Printre altele, către Republica Moldova am exportat și gaz metan, prin celebrul gazoduct Iași-Ungheni. Pe parcursul unui an întreg, din România a plecat spre Basarabia o cantitate de 1,6 milioane metri cubi de gaz, la prețul de 990 lei românești mia de metri cubi.

Treabă de mântuială
Care e problema? Sunt mai multe, de fapt. Atunci când a început construirea gazoductului, în urmă cu trei ani, proiectul a fost prezentat ca fiind de extremă importanță, mai ales pentru basarabeni, amenințați constant de Rusia cu tăierea gazului. Ideea era frumoasă. Ne sunt frați, așa că le dăm cât gaz au nevoie, ca să nu mai depindă de ruși. Îl dăm și mai ieftin, că doar ne sunt frați, nu? Ei bine, nu. Românul are talentul deosebit de a începe o treabă și a o lăsa baltă, după entuziasmul începutului. Sau de a se răzgândi pe traseu. La fel s-a întâmplat și în cazul gazoductului. De gazul românesc au beneficiat anul trecut vreo 10.000 de consumatori din 19 localități din raionul Ungheni și parțial din Nisporeni. Zece mii din trei milioane, adică te miri ce și mai nimic. Mai mult, prețul gazului rusesc vândut Moldovei era anul trecut de 210 dolari mia de metri cubi. Altfel spus, România a vândut Moldovei gaz cât să-și umple brichetele și cu 50% mai scump decât rușii, pe deasupra. Chiar așa scump, ar fi cumpărat moldovenii poate și mai mult, dacă ar fi avut posibilitatea. Doar că din mega-proiectul inițial s-a cam ales praful. Gazoductul a fost construit, dar partea română a uitat să construiască și stația de comprimare și cele două stații de pompare necesare. Așa că gazul ajunge doar în imediata apropiere a frontierei.

Pod la Ungheni
Cam așa s-a întâmplat cam cu toate proiectele comune majore începute cu moldovenii. În 1990, când cu Podul de Flori, ne-am dat seama că Prutul e cam greu de trecut pe boboci de trandafir, iar înot nu e voie. În 1990, între România și Moldova existau 8 poduri mari și late, față de 27 câte erau acum 100 de ani. De fapt, erau mai multe, dar le-am menționat doar pe cele pe care puteai trece cu trenul, mașina sau căruța, nu toate podețele și punțile. Multe au fost distruse de ruși după 1944. În 1990, ne-am scuipat în palme și am zis că ne punem pe treabă, să ne unim și cu infrastructura, nu doar cu sufletul. Iar în 26 de ani… s-a construit un singur pod nou, cel de la Lipcani-Rădăuți Prut. Unul singur, și acela, noroc că ne-au dat europenii 9 milioane de euro. Mai trebuiau să fie poduri la Ungheni, la Nisporeni, la Leova, Cantemir, Bumbăta, Bărboieni și cine mai știe unde. Dar, ca de obicei, ne-am apucat de treabă și am lăsat-o baltă. Se mai vorbește acum de încă un pod, la Ungheni. Un pod rutier, cu patru benzi de circulație, care să-l dubleze pe cel feroviar existent. Moldovenii sunt optimiști. Ministrul lor al transporturilor și gospodăririi drumurilor, Iurie Chirinciuc, zicea că o să fie gata în doi ani. Să sperăm. Noi am auzit prima oară de podul ăsta prin 2005, iar ultima oară când am trecut Prutul, nu era nimic mișcat. Proiectul există. Banii, mai puțin.

Fac deja șoseaua
Culmea, că podul de la Ungheni nu are cine știe ce importanță pentru moldoveni. Cu noul pod, distanța dintre Chișinău și Iași scade doar cu vreo 30 km, adică mai nimic. Podul este vital pentru noi, pentru că ar da posibilitatea prelungirii autostrăzii Târgu Mureș – Ungheni spre Chișinău și Odesa. Fără pod, Iașul ar rămâne un simplu capăt de linie, precum Hârlăul. Un oraș se dezvoltă dacă e la încrucișarea unor drumuri, nu la capătul lor. Eh, dar în așteptarea noastră, moldovenii s-au apucat acum un an să modernizeze șoseaua Chișinău – Ungheni. Pentru o țară săracă precum Moldova, refacerea unei șosele de 100 km e un efort considerabil. Nu ne-ar mira ca săracii să cheltuiască însă banii degeaba, dacă și proiectul podului se va mișca la fel și în continuare.

Export de apă
Un angajament al României, pe care moldovenii l-au și crezut, este și modernizarea căii ferate Ungheni – Chișinău. Ar trebui să fie un proiect comun, în care România să se implice inclusiv financiar, tot în ideea interconectării infrastructurii. A fost lansat ca idee acum vreo trei ani și lansat a rămas. Ca și ideea ApaVital de extindere peste Prut. Moldova este săracă numai în bani, ci și în apă, ceea ce e cam nasol pentru o țară care trăiește doar din agricultură. În afară de Prut și Nistru, doar șase râuri din Moldova au mai mult de 100 km: Bâcul, care trece prin Chișinău și care e doar un fel de Bahlui mai mare, Botna, Ichel, Cogâlnic și Ialpug. Iar astea sunt un fel de Bahluiuri mai mici. Și nu doar că sunt puține, dar și apa este proastă. Chiar în Chișinău, singurul oraș care a beneficiat de lucrări serioase de tratare a apei. ApaVital ar putea exporta apă către Moldova, fiind proiectată construirea unei subtraversări a Prutului. Proiectul nu are decât vreo 24 de ani vechime. De fapt mai mulți, că s-a vorbit de el și înainte de război. Se vorbește din nou de el de vreo doi-trei ani. Nu că n-am avea încredere în ai noștri, dar parcă tot la basarabeni e baza când vine vorba de cooperare transfrontalieră. Sunt mult mai interesați decât noi. Pentru ei, România înseamnă Occidentul. Noi tot spre Vest ne uităm, așa că nu vedem Moldova decât prin oglinda retrovizoare.