Ieşeanul Mihail Vlasov, care a fost preşedinte al CCIR din 2007 şi până în aprilie 2014, a fost arestat fiind acuzat de trafic de influenţă într-un dosar în care este acuzat că ar fi cerut un milion de euro de la un om de afaceri pentru a-l ajuta să câştige un dosar de arbitraj. Ulterior, instanţa supremă a înlocuit măsura arestului preventiv, dispunând ca Mihail Vlasov să fie judecat în arest la domiciliu. Acum, Vlasov se află în vila sa din Sărărie. Reporterul “Bârfa de Iaşi”, deghizat în vrăbiuţă, a intrat în locuinţa “Excelenţei Sale” şi a găsit, pe o masă, jurnalul lui Vlasov. Iată ce a reuşit vrăbiuţa să citească în scurtul timp avut la dispoziţie:
„25 aprilie – Cum am venit acasă, am şi instituit câteva reguli specifice arestului. Eu nu mă joc cu justiţia. Aşa că i-am impus nevesti-mii să-mi facă maxim o vizită conjugală pe lună. Apoi, la vorbitor în sufragerie, nu-i permit să mă bată la cap mai mult de jumătate de oră pe zi.
26 aprilie – Dimineaţă, m-am bălăcit un pic în piscină. Nevastă-mea m-a întrebat dacă nu vreau să mă săpunească puţin pe spate. I-am zis că, dacă mai face glume proaste, îi reduc programul de vizite conjugale la doar una pe an. M-au enervat şi ăştia din presă. Cică am jacuzzi. Nu, dom’le, am construit eu piscina pe un zăcământ de gaze de şist şi, din când în când, mai râgâie Sărăria, de se bulbucă apa în bazin. Adevărul e că sunt cam nervos. Aş mânca un jeton de ruletă şi cu ochii. Am un plan. Voi săpa un tunel până la Monte Carlo.
27 aprilie – Mama mă-sii de gresie spaniolă! Mi-au trebuit trei ore ca s-o sparg cu un cuţit de argint. Sigur, puteam folosi o bormaşină, dar vreau să fac totul ca la carte. Aştept să se culce toată lumea şi sap cu o linguriţă de aur. Vreau să trăiesc sentimentul penitenţei. Sper să am destulă argintărie prin casă.
28 aprilie – A aflat Relu de tunelul meu. Mi-a trimis un sms, rugându-mă să-l fac pe sub celula lui. Dar ce, tată, el crede că fac metrou pe sub Copou, cu staţie la Dr. Vicol? Între timp, m-am mai gândit. Fac tunelul până la Aeroport şi de acolo iau un avion spre Londra. Trebuie însă să calculez bine, să nu ies ca o cârtiţă fix sub pista lui Cristi Adomniţei. După aia mai zice că-l sap, cine ştie…
29 aprilie – Astăzi am meditat în fotoliul meu capitonat, privind-o pe Vanda în timp ce alinta clapele pianului. Mă întrebam cu ce naiba oi fi greşit atât de mult încât să fiu nevoit să ascult strigătele de disperare ale unui Mozart răstignit de talentul Vandei. Nervos, am ieşit pe terasă, să trag o pipă. Paznicul m-a invitat la un barbut scurt, în ghereta lui. M-am codit oleacă, dar am acceptat, că-mi crăpa buza după nişte babaroase. L-am făcut de douăşcinci de lei. Cu un gest nobil, i-am lăsat 2 lei cincizeci, să-şi ia un bilet de autobuz.
30 aprilie – M-am izolat într-o încăpere la subsol, un fel de cameră de comerţ, dar mai mică. Acolo joc Monopoly, dar mă plictiseşte, că nu prea pot trage ţepe. Nici nu prea-l înţeleg. Ce-ar merge o tablă! Mă gândesc să angajez cu jumate de normă un gardian de la penitenciar, să încingem nişte partide. Eh, unde-s tablagii de pe vremuri?
1 mai – Nu mai pot eu de grătarele voastre, mujicilor!
