Sunt unii care vorbesc de așa-numitul „conflict între generații”. Tinerii nu-i înțeleg pe bătrâni, considerându-i depășiți și retrograzi, bătrânii nu-i înțeleg pe tineri, mai ales când se azvârlă cu capul înainte și eventual se aleg cu el spart, din simplu teribilism. Că bătrânii au fost și ei tineri și la fel de săriți de pe fix, în condițiile repective de timp și de loc, e altă treabă și de obicei se uită. La urma urmei, toți am fost copii, tineri, maturi și cu toții ajungem în final la paltonul de scânduri. Distractiv este totuși să pui în balanță două copilării, despărțite de o generație sau două. Proverbul strămoșesc conform căruia nu există babă frumoasă și copil cuminte a rămas valabil 2.000 de ani, până la inventarea chirurgiei estetice. Cumințenia copiilor e la fel de inexistentă azi, precum era atunci, dar se vede de la o generație la alta saltul tehnologic. Lumea e alta, chiar dacă spiritul omului rămâne același. Una peste alta, hai să vedem: copiii de azi se joacă altfel sau la fel, dar doar cu altfel de jucării, mai adecvate secolului XXI?

Practică agricolă
Pentru cei mai tineri, precizăm de la bun început că un copil al ”Epocii de Aur” avea mult mai puțin timp liber decât unul de azi. Școală se făcea de luni până sâmbătă. Din când în când, în loc să plece acasă după ore, pionierul mai stătea vreo două ore la vreo „muncă voluntară” obligatorie. De regulă, ceva pe lângă școală, în funcție de sezon: măturat frunze, curățenie în școală, ordine în vreun laborator sau pur și simplu niște ore de sport suplimentare. Cei mai mari știu că acele ore suplimentare erau doar o pregătire pentru viitorul PTAP, adică pregătirea tineretului pentru apărarea patriei, care și el era o avanpremieră la stagiul militar obligatoriu. Ca elevul să învețe de mic că viața lui aparține statului, mai prindeai și câte o practică agricolă la cules de cireșe, cartofi sau desfăcat de păpușoi, pe la vreo stațiune de cercetare agricolă sau o cooperativă agricolă de producție. Pentru un copil din acei ani însă, erau lucruri normale, așa că niciunul nu punea la inimă.

Jocul „Dacii şi romanii

TV, două ore
În ultimii ani dinainte de 1989, aproape orice casă avea un televizor. Majoritatea, unul ”Sport”, alb-negru, cu diagonală de 35 cm. Alții, ”Diamant”, tot alb-negru, dar cu diagonal de 51 cm, adică mare, după standardele de atunci. Norocoșii aveau un „Cromatic”, color. Iar cei într-adevăr șmecheri, un ”Electron” rusesc. Mă rog, sovietic. Fără telecomandă, care de altfel ar fi fost inutilă pentru doar două posturi disponibile. Și-așa trebuia să repoziționezi antena dacă voiai să dai „pe ruși”. Cu un program TV de două ore pe zi, din care o oră și jumătate ți se povestea ce-a mai făcut „tovarășul”, nu prea aveai ce vedea pe ecran. Nici „rușii”, adică RSS Moldovenească, nu dădeau mare lucru, afară de vreun meci de fotbal sau de desene animate sovietice. Iar ce dădeau, era oricum seara, așa că toată după-amiaza era disponibilă pentru joacă. Fotbalul pe maidanul din spatele blocului era jocul favorit, precum e FIFA 2015 pe calculator azi. Marele avantaj era că nu existau telefoane mobile, așa că părinții mergeau pe încredere că te duci unde spui ca mergi și că te întorci la ora stabilită.

Radioul „Ric”

Praștia cu scoabe
Dacă nu era fotbal, existau alte jocuri, toate caracterizate printr-un grad mai redus sau mai ridicat de violență. De-a războiul, firește, doar că pe vremea aia aveai toate șansele să te întorci acasă rănit pe bune. Normal, pistoalele cu capse explozive, imitând revolverele Colt, făceau doar zgomot. Aveau o bandă de hârtie cu gâlme de fosfor. Când apăsai pe trăgaci, cocoșul lovea banda de hârtie, care pocnea. Nu întotdeauna, dar din trei încercări, una mergea. Și mirosea frumos a ars. Puștile cu dopuri erau rare, dar erau. Și eficiente, pe deasupra. Firește, nimeni nu mai avea dopurile de cauciuc inițiale, dar ele se puteau înlocui cu orice. Sâmburii de cireșe erau cele mai inofensive „gloanțe”. Cei mai mulți aveau tuburi de plastic, din cele care se pun în ziduri pentru a izola cablurile electrice, care foloseau ca muniție cornetele de hârtie. Câte caiete au sfârșit astfel, nimeni nu poate ști. Aceasta, deși un caiet de 48 de file costa 2,10 lei și se găsea de cumpărat doar la final de vacanțe. Regina armelor era însă, fără discuție, praștia cu scoabe din sârmă. Am avut ocazia să încasăm câteva lovituri dureroase, ca și momente în care am regretat că nu aveam ochelari de soare, pentru protecție. Paintball-ul era mult mai real, pe atunci. Chiar curgea sânge uneori. Și arcul cu săgeți era o armă banală. Majoritatea își făceau arcurile din vreo creangă și sfoară de împachetat, ceea ce nu le făcea mai puțin teribile. Mai ales dacă legai și un cui în vârful săgeții.

Proiector de perete cu diafilme

Fotbal cu nasturi
În caz de ploaie sau viscol, se înțelege că joaca afară era exclusă, așa că rămânea varianta „indoor”. Cei cu adevărat șmecheri, erau fericiții posesori ai unui calculator HC, Cobra sau Felix. Nu semănau nici pe departe cu cele actuale, fiind nu mai mari decât o tastatură obișnuită. Ceva mai groase, că tastatura și unitatea centrală formau un corp comun. Monitorul era reprezentat de televizor, la care te conectai cu niște cabluri. Harddisk nu exista, nici CD-ROM. Ambele erau reprezentate de un casetofon, calculatorul putând înregistra pe casetă. Tot pe casetă erau și jocurile, care în funcție de complexitate se încărcau în cel puțin 3 minute. Un joc de fotbal se încărca cam într-un sfert de oră. De multe ori, calculatorul se reseta înainte ca jocul să se încarce, așa că trebuia să o iei de la capăt. Rezoluție execrabilă, rareori în culori, dar joc pe calculator. ”Saboteur” în loc de ”Heroes VI”, „Karate Master” în loc de ”Mortal Kombat”, dar ideea era aceeași. Marea masă a copiilor avea însă un joc de fotbal cu nasturi. L-am văzut scos recent din nou pe piață, făcut de o firmă importantă în domeniul jucăriilor. Slabă imitație. Pe vremea noastră, jocul venea cu o tabelă de marcaj, cu portari diferiți de restul jucătorilor și cu o tablă de joc serioasă. Poarta, din plastic, se rupea ușor. Nu exista superglue, așa că lipirea se făcea prin topirea plasticului la flacără. De altfel, jocuri din acea perioadă încă se vând: „Nu te supăra, frate”, „Sus-jos” sau altele din cele cu pioni și zaruri. În loc de „Monopoly”, exista ”Turism” sau ”Bunul gospodar”. De fapt, „Turism” semăna cel mai bine cu „Monopoly”, pentru că presupunea să gestionezi niște hoteluri cărora le creșteai treptat categoria. Erau jocuri haioase, mai ales că aveau bani din hârtie, buni și ei pentru joacă.

Celebrul „Titirez”

Hai la „Păcălici”
Cărțile de joc erau și ele o variantă de umplere a timpului. Erau de toate felurile, mai puțin din cele de acum, cu treflă, as, caro și damă. Adică, erau și dintr-alea, dar costau vreo 50 de lei și doar rareori se aduceau la librărie. În schimb, găseai „Păcălici”, „Costume populare”, ”Animale din continente” și multe altele, „educative”. Cu un stilou „Student”, la 26 de lei, umplut cu cerneală „Pionier”, pe cărțile de „Păcălici” se putea scrie 3 de treflă sau 7 de romb, pentru a juca și ceva serios.

Bătălie în sufragerie
Din nicio casă nu lipseau diverșii muțunache din pluș sau cauciuc. Urși, iepuri, șoareci, maimuțe și tot felul de alte animale. Cu cei din cauciuc puteai să spargi și capul cuiva, dacă îi aruncai mai cu sete. Geamul ceda sigur. Acum, probabil că au fost interziși, că nu i-am mai văzut prin librării. Cine știe ce vopsele toxice aveau în compoziție. Nu lipseau nici „soldățeii din plumb” ai epocii, respectiv indieni și cowboy din plastic. Cu ai tăi și cu ai băieților veniți în vizită, se puteau încinge bătălii care ocupau toată sufrageria. Problemele apăreau atunci când fiecare pleca acasă, dar nimeni nu mai știa care și ai cui sunt. Un soldățel costa cât o înghețată „Polar”, așa că nu-ți permiteai să-i pierzi sau să-i uiți la altul.

Tuburi cu cornete

Mașinuțe de metal
Vizitele reciproce pentru joacă începeau de multe ori cu „schimbul”. De orice, că barterul era la putere. Mai fiecare avea o colecție de ceva. Noi am avut de timbre, suprize de la gumă și pachete de țigări. Un plic filatelic, cu câteva zeci de timbre, costa 8 lei. Multe erau cu tovarășul, partidul sau din Cehoslovacia sau URSS, cu o grafică oribilă. Altele însă, lucioase, subțiri, din Mongolia sau Guineea Ecuatorială, erau deosebit de căutate. Ați avut timbrul cu cățelușa Laika, din Mongolia? Noi am fi ucis pentru el. Celelalte timbre din serie le aveam în dublu sau chiar triplu exemplar. Ăla nu l-am avut niciodată. Din colecția de pachete de țigări nu am dat niciodată nimic la schimb. Aveam aproape niște cămine studențești, așa că pachete de Summer, Rothmans sau Papastratos găseam ușor, aruncate pe geam. Din păcate, și ceilalți copii din gașcă tot de-acolo se aprovizionau, așa că nu prea aveam ce pe ce schimba. Mă rog, se găseau și prezervative aruncate pe geam, dar nu știam pe atunci ce-s alea și nu aveau valoare de schimb. Troc se putea face și cu mașinuțe, dar nu oricine avea mașinuțe de metal, pe care le trăgeai în spate și care mergeau singure când le dădeai drumul. Sau mașină cu telecomandă, că de radiocomandă nu putea fi vorba. De elicoptere cu radiocomandă nici nu ne imaginam că s-ar putea să vină o zi când vor exista și chiar vor fi banale. Aveam doar jucării cu cheiță, chinezești. O maimuță care făcea tumbe, un vânzător de înghețată pe roți și cam atât. Și jocuri de construit, tot înainte. Cu piese mari, de plastic, penibile imitații ale cărămizilor Lego.

„Piedone în Egipt”
Spre sfârșitul Epocii de Aur am prins gustul filmelor. Jackie Chan, Bruce Lee, Războiul Stelelor. Duminica, la unul din cele patru cinematrografe din oraș. De fapt, la Dacia nu am mers niciodată. Iarna era groaznic de frig în cinematografe și teatre, așa că veneai îmbrăcat bine, dar un film sau o piesă de teatru erau aproape un ritual obligatoriu duminica. Cel puțin, atunci când rula un film bun. Pe atunci, la un film nou, american, sau la cele cu lupte, se stătea la coadă mai ceva ca la ouă sau lapte. La „Imperiul cotraatacă” abia am prins loc în picioare. La „Întoarcerea lui Jedi”, nu am avut nicio șansă. Nici la „Piedone în Egipt”. L-am văzut pe urmă pe internet, firește, dar nu se compară. E drept, nu existau filme 3D și nici nu-ți imaginai așa ceva, dar asta nu făcea cinematograful mai puțin apetisant.

Copilăria ieri și azi
Cam ăștia au fost copiii de ieri. Firește, puteam vorbi mult mai mult, dar nu vrem ca bietul Creangă să fie scos din manuale. Ne întrebăm totuși dacă cei care au acum peste 35 de ani ar fi avut o altfel de copilărie dacă nu aveau „fericirea” de a trăi „Epoca de Aur”. Cumva, poate că da. Am fi văzut un calculator mai devreme, am fi avut jocurile pe care le aveau și cei „de afară” și pe care îi invidiam. Ne-a picat în mână, copii fiind, un catalog Quelle, un mare magazin din RFG. Gros de 800 de pagini. Ne-ar fi căzut plombele în fața pozelor cu jucării, dar la vremea aia aveam dinții buni. Totuși, copiii de azi sunt altfel și nu am fi putut trăi acum 25-30 de ani copilăria lor de acum. La urma urmei, noi am prins calculatoare cu casetă. Nici dacă povestim de dischete, nu prea mai știu mulți ce-s alea. Totuși, primul calculator fără dischetă a apărut „la ei” abia în 1990. Băieții de la Apple au zis că n-are rost să-i mai pună unitate de dischetă, la ce capacitate jenantă are aceasta. Primul joc FIFA a apărut abia în 1993. Acum tocmai ce-a fost lansat FIFA 16. Primul telefon mobil portabil a apărut în 1973, dar asta nu înseamnă că îți puteai chema copilul de la joacă. Uzul lor s-a generalizat abia la începutul anilor ’90, iar la noi, aproape un deceniu mai târziu. România e acum pe locul 4 sau 5 în lume la viteza internetului, dar broadband-ul a fost introdus în 2000, iar Liceul de Informatică ieșean a fost conectat la internet abia prin anii ’90. Chiar dacă am fi trăit ca la nemți, tot n-am fi avut acum 30 de ani copilăria celor de acum. Nu ne-ar fi permis-o tehnica. Tot la minge și praștie am fi rămas. În epoca de piatră a jocurilor. Dar ce epocă de aur a fost!

(sursa foto: pagina de Facebook Generatia Cu Cheia La Gat)