Era buimac. Se trezise lac de sudoare. Gică se visase nebun, rătăcind prin curtea Spitalului Socola, cu faţa desfigurată de grimase, bâiguind ceva, când văzu o ciupercă uriaşă:
–  Oooo… ciupeeercă!, se minună, nebunul Gică. Iaaa… să rup eu… ciumpeerca…
La care, ciuperca îi vorbi:
–  Gică, nu mă rupe, că eu sunt regina ciupercilor şi, dacă mă cruţi, îţi voi îndeplini trei dorinţe!
Cu faţa schimonosită şi mâinile tremurânde, Gică îşi dădu capul pe spate, hohotind:
–  Ooo… ciumm…percă… trei do..dorinţe… Aş… aş vrrrea să fiu n..normal… Sunt normal!!! Să mă cac pe mine… M-am căcat pe mine!… Să-nnebunesc!!! Oooo… ciu…cium…percă…

Încă infiorat de coşmar, Gică îşi pipăi pantalonii de pijama. Totul părea să fie în regulă. „Ce-o fi şi asta?! Era totul atât de real…” Mai visase el, tot felul de năzbâtii, dar visul ăsta avea ceva straniu, care îl cam puse pe gânduri.

E o zi ca oricare alta. Nu e nici treisprezece, nici marţi. Nici măcar miercuri… Zi de lucru, zi banală de toamnă-iarnă. Cu avântul revoluţionar- postdecembrist dar de tranziţie- care-l caracterizează, Gică dorea insistent să ajungă la locul de muncă. Nu că ar avea prea multă treabă, dar de undeva trebuie să revină acasă obosit. Din nou (că iar a fost data trecută), RATP-ul  nu vrea să-l lase să se afirme…

În staţia Nicolina I, vreo douăzeci-treizeci de doamne, domni, copii şi alte categorii conlocuitoare, cuprinşi de acelaşi avânt muncitoresc, încropesc un cuvenit pomelnic cu sfinţii calendarului. Total dezinteresat de mitingul lor spontan, organizat pe teme pseudo-religioase, de mamă ori de cultura păpuşoiului, Gică se adăposteşte cu seninătate sub copertina unei tonete, pentru a evita contactul, nu tocmai entuziast, cu picăturile de ploaie. Stă Gică răbdător, cu ochii în soare preţ de zece minute ploioase, când iată-l că vine… Huruind şi hurducăind, autobuzul, această sublimă minune a civilizaţiei, se retrage la garaj, în uralele mulţimii, urale scăpate cam printre dinţi, măsele şi proteze…
Alte minute, de atlfel bune, de aşteptare… Un nene cu şapcă de activist profesionist de pe vremuri, îl agaţă pe Gică, retoric:
–  Unde se duc miliardele de la Primărie, dom’le?!(BEEP) Anul trecut, peste juma’ din bugetul regiei s-a dus pe salarii, porci, miei, murături, vacanţe, sporuri şi protocol. Protocolul…(BEEP). Îşi bat joc!

N.B.: Precizăm că beep-ul reprezintă partea licenţioasă şi de nereprodus într-un dialog civilizat, deşi au şi înjurăturile porcoase culoarea lor.

–  Asta e – se bagă în seamă o distinsă şi cu greutate doamnă, căreia mersul pe jos chiar i-ar prinde foarte bine. Au pus liniile astea de tramvai degeaba. Stau şi se ruginesc. Mai bine le-ar scoate să le vândă la fier vechi. Măcar…iaca că vine!

Şi a venit. Îmbulzeală ca la pomană, că nu putem spune ca la alegeri… Gică cedează bara din dreptul uşii unei doamne. Ea îi mulţumeşte cu un cot în barbă. Compostoarele se dezlănţuiesc furibunde asupra biletelor. La fix – şi după ceas şi după oportunitatea momentului, deoarece, culmea, câţiva controlori reuşesc, în ciuda înghesuielii, să-şi facă profesionist  meseria. Unul dintre ei se proţăpeşte lângă o băbuţă cu paporniţă:

–  Biletul, mătuşă!
–  Un’sî mă duc? Iaca la piaţî – vine răspunsul de sub năframă.
–  Vreau biletul matale!
–  Din oali dragu’ mamii, din oali…şî-i grasî…Da’ mulţi parali n-oi faşi cî ti omoarî cu taxa, şî pensii n-am.
–  Mătuşă, dă biletul, sunt controlor!
–  Şî eu sunt contra lor…da’ mai pot sî zâc şeva…?

Gică nu era contra lor, deşi nu era nici din generaţia pro. Era doar în autobuzul 41 şi gândea, obicei din ce în ce mai păgubos în România, inclusiv în Cetatea Culturii. Gândea cu groază la mutra şefului şi la programul  de disponibilizări.
Controlorii au mai uşurat autobuzul de încă trei călători frauduloşi. Negocierile s-au purtat până la staţia unde trebuia să coboare şi el. În treacăt observă cum unul din justiţiari “dă la pace” cu o jună timorată, da’ profesionistă. “Asta da meserie!”, îşi spuse, de parcă ar fi descoperit hiba fraudării alegerilor. Fu trezit brusc din revelaţie, de icnetul unui puşti de gimnaziu, care voise să tragă ţeapă controlorilor.”Bine că l-am compostat”, se bucură Gică, uitând pentru o clipă de necazul întârzierii la slujbă. Şi bine a făcut. Şeful era din nou plecat cu treabă, la o bere, şi ziua de lucru începea fără incidente majore.
Pe birou, la loc de cinste, Gică avea fotografia prietenului său, Gabi Şoimaru. Cu Gabi se ştia din facultate. Au făcut amândoi parte din mişcarea anticeauşistă. Au participat împreună la evenimentele din ’89. Nici unul din ei nu şi-a luat certificat de revoluţionar, aşa cum făcuseră mulţi şmenari şi hoţi de buzunare, care, culmea, ajunseră între timp distinşi oameni de afaceri şi/sau politicieni. Gabi jucase la loteria vizelor şi s-a mutat în State, cu familie cu tot. Inteligent şi perseverent, reuşise să-şi împlinească „visul american”. Era omul potrivit la locul potrivit. Îl dădeai afară pe uşă, îţi intra pe geam…
La câteva luni de la debarcarea în USA, Gabi Şoimaru s-a dus la biroul patronului unui important hipermarket. I-a spus secretarei că trebuie să aibă o întrevedere urgentă cu bossul. Secretara a încercat să-i explice politicos ceva despre o programare, dar Gabi i-a replicat scurt că lucrurile nu pot aştepta, că este o chestiune urgentă şi extrem de importantă, că bossul se va supăra foarte tare dacă nu-l va anunţa imediat. Convinsă fiind de tonul lui categoric, secretata şi-a deranjat şeful.
Marele boss l-a scanat cu o privire tăioasă:
–  Domnule, am înţeles că nu ai timp de pierdut…! Nici eu! Ce e atât de important? Ai un minut…
–  Sunt omul de care aveţi nevoie, angajaţi-mă la market!
Patronul izbucni într-un râs isteric:
–  Ha, ha! Pentru asta vii la mine? Mergi la „personal”!, apoi adăugă pe un ton ironic: Şi… cam ce-ai vrea să fii?
–  Director de vânzări!
–  Ooo! Nu-i prea puţin? Poate vrei biroul meu…, continuă bossul pe acelaşi ton.
–  Chiar nu am timp de glume… time is money! Mă angajaţi de probă doar o zi… dacă vă convine, bine, dacă nu, am plecat fără nici o pretenţie.
Uimit de o asemenea îndrăzneală, patronul a acceptat propunerea. La sfîrşitul zilei, a venit personal să vadă ce făcuse noul pretendent la postul de director de vânzări. Acesta tocmai finaliza ultima tranzacţie, încasând un cec de 125.000$.
Marele boss a făcut ochii mari şi, după plecarea clientului, l-a întrebat:
–  Ce i-ai vândut de banii ăştia?
–  Aaa, i-am vândut trei ace de pescuit… unul mic, pentru peşti mici, unul mai mare, pen…
–  M-ai lasă-mă, cu acele de pescuit!, i-o reteză bossul.
–  Păi, i-am explicat că la acul mic, trebuie un fir foarte subţire şi un băţ flexibil… Pentru cel mijlociu…
–  Domnule…
–  L-am întrebat unde vrea să pescuiască… mi-a răspuns că în Ocean. Atunci l-am întrebat dacă are barcă. Nu avea barcă, aşa că i-am recomandat una din bărcile din stand.
–  Dar tot nu iese…, replică bossul.
–  Domnul avea un Lamborghini… nu se preta să care barca, aşa că i-am propus ultimul model de camionetă Ford din salonul nostru.
–  Extraordinar!, exclamă cu admiraţie, bossul. Apoi continuă: Şi când te gândeşti că venise să cumpere trei ace de pescuit…
–  Nu, boss. De fapt venise să ia tampax, pentru nevastă-sa…dar eu i-am spus: Domnule, şi aşa ţi-ai ratat week-end-ul… nu, mai bine mergi la pescuit?!

Gică îşi admira prietenul ca pe un guru. „Genial”…!, îşi spuse pentru sine şi se cufundă în amintiri… Nici nu băgă bine de seamă când trecu programul de muncă.
La întoarcere, acelaşi autobuz 41. O fetişcană aproape că se lipise de el. Atingerea ei, destul de plăcută în exterior şi efectul Ramerosului (băut la barul din colţ) în interior, îl cufundară într-un fel de somnolenţă. Fătuca coborî la următoarea. Până să plece autobuzul din staţie, avu timp să o vadă şoşotind ceva cu un vlăjgan şi un tuciuriu, pe care Gică nu-i remarcase până atunci. Aproape de Palat, o doamnă începu să ţipe.
”Vai, celularul!” “Mai bine striga vai, celulita”, chicoti Gică şi, brusc, parcă înfiorat de o neagră presimţire, duse mâna la buzunar. Cărămida, (cum îi plăcea să-şi alinte vechiul Nokia) era la locul ei. Duse mâna la piept, să-şi mai calmeze bătăile inimii. Atunci văzu negru în faţa ochilor. ”Portofelu’!…”, îngăimă Gică şi începu să caute precipitat obiectul invocat. Portmoneul dispăruse, însă, la fel de sigur ca banii Bancorex-ului sau ai FNI-ului.