Trecuseră Sărbătorile. În dimineaţa aceea, Gică s-a trezit puţin buimac. Avuse un vis ciudat: cineva îi vopsise maşina în galben. Maşina în care investise banii de la nuntă, douăsprezece concedii şi câte altele… pe care nevastă-sa i le înşira de obicei într-un lung pomelnic ce sfârşea întotdeauna cu : “Ţi-am spus eu, maşină ne trebuia…, vinde-o la fier vechi, măcar ‘om plăti impozitul!” Şi impozitele creşteau invers proprţional cu preţul rablei, care împrumutase ceva din personalitatea stăpânului său.

Şi era galben la faţă, Gică, că-şi visase maşina vopsită ca un ou de Paşte, de-l fluierau arabii prin târg, strigându-i : “Taxi! Taxi!”

În visul său, a încercat să o spele, să o revopsească; a frecat-o cu şmirghel; a frecat-o cu pastă, la cald; a frecat-o la rece… Degeaba. Galbenă rămânea, ca o ţeavă de gaz metan după o reparaţie capitală… S-ar fi obişnuit, el, cu galbenul, dar nu înţelegea de ce-l luau toţi drept taximetrist. Şi cum se tot întreba şi se crucea în jurul maşinii, văzu un panou cât toate zilele, pe care scria cu litere fosforescente, de douăsprezece şchioape: “Ordin de la Primărie: Începând de azi, toate taxiurile din buricul târgului şi de pe lângă, vor avea culoarea galbenă. Cei ce nu se vor conforma, vor fi vopsiţi de către organele abilitate, urmând a suporta cheltuielile de rigoare”.

Nici nu terminase bine de citit, când un ins în uniformă, îl luă din scurt, aşezând pe capota maşinii câteva foi ştampilate şi chitanţierul:

– Numele şi pronumele!

– Gică, eu, el, ea…

– Domnule Gică Euelea, trebuie să achitaţi pentru vopsea. Daţi-mi autorizaţia!

Gică bâigui că nu are autorizaţie.

– Aha, dumneata practici taximetria fără autorizaţie legală!, spuse omul în uniformă, scoţând încă un chitanţier.

– Domnule, eşti nebun?! Eu nu practic nimic!

Omul legii se făcu stacojiu:

– Insulţi organul!, şi mai scoase un chitanţier…

Maldărul de chitanţiere acoperea acum toată capota maşinii. Vreo cinci-şase indivizi în uniformă, ori “în civil”, apăruseră nu se ştie de unde, şi scriau chitanţierele… Doi dintre ei îl înghesuiau într-o dubă cenuşie, când Gică se trezi din somn, în starea de buimăceală a dimineţii cu pricina.

S-a spălat, s-a bărbierit la repezeală, şi-a făcut o cafea. Mâinile încă îi  tremurau pe ţigară…

Gică coborî din scara blocului şi aruncă o privire spre parcare. Maşina era acolo unde o lăsase, roşie ca o acadea, cu geamurile brumate de frigul dimineţii. Când voi să o descuie, îşi făcu apariţia un ins în uniformă.

– E maşina dumneavoastră?…

Gică trebui să-i explice că o parca totdeauna lângă staţia de taximetre, dar că nu avea

nici în clin, nici în mînecă, cu taximetria, că nici măcar baterie nu are, başca, benzină. Cât despre cauciucurile de iarnă… la leafa lui de bugetar cu sporurile tăiate, cu siguranţă îl prinde primăvara cu ea în parcare.

Pe la prânz, începu să i se umfle falca stângă. Avea o mâncărime puţin dureroasă. Locul cu pricina, poziţionat între ureche şi ganglion, părea să fi fost iniţial o iritaţie de la bărbierit, căreia nu-i dăduse importanţă. Spre seară, un buboi imens îşi fixă ventuza infecţioasă în falca lui Gică. Ora fiind destul de târzie, merse la vecinul său, Florin spiţeru’. Acesta îi recomandă un antibiotic şi un uguent, care băgară banii de coşniţă ai nevestei sale (a lui Gică), direct în buzunarele unuia numit Esculap. Toată noaptea s-a oblojit Gică, înghiţind hapurile la ore fixe…Degeaba. Buba creştea ca o pâine turcească.

Dimineaţă, se învoi şi merse la policlinică. Policlinica, în plină reformă, arăta ca un şantier în lucru. La dermatologie găsi un medic care tocmai despacheta ceva. Doi tâmplari schimbau broasca uşii, ciocănind de zor. Între două fumuri de ţigară şi trei conversaţii la I-phone-ul din dotare, doctorul îi ceru trimiterea. Gică n-avea trimitere. Medicul său de familie nu avea program în ziua aceea. Şi, fiind vorba de o urgenţă… dermatologul îi aruncă o privire piezişă:

– Fără trimitere, nu se poate! Vezi, ce ocupat sunt…

Gică îi întinse timid, sacoşa pe care o pregătise special pentru trecerea peste astfel de formalităţi.

– Bine, bine…Dumneata ai o ciupercă – îi zâmbi medicul, privind cu un ochi expert la sacoşă şi cu celălalt, mai profan, la Gică.  Îţi dau o reţetă, da’ când vii la control, peste trei zile, vii cu trimitere, că nu pot să ţi-o compensez. Ai făcut rău că ţi-ai dat cu uguentul ăla. Antibioticul e bun, îl iei în continuare.

Gică împrumută o sută de lei, de la doamna Mimi, pentru alifii. Tocmai îşi aplica pomada pe falcă, când veni şeful.

– Ce-i cu tine, măi Gică? Trebuie să mergi la doctor! Ştiu eu un dermatolog bun. Îl sun acum, spuse şeful, începând să butoneze celularul. Pus în faţa faptului împlinit, lui Gică îi fu ruşine să spună că tocmai fusese la policlinică. La urma, urmei, două păreri nu strică…

Specialistul în boli de piele îi aştepta cu o cafea. După o examinare extrem de sumară, se pronunţă:

– Domnule, ai o furunculoză de toată frumuseţea! Uite, ce-ţi recomand… Gică privea năuc, când la şef, când la specialist, când la reţeta kilometrică ce se scria sub ochii lui.

– N-o fi o ciupercă?,  întrebă timid Gică.

– Fugi, dom’le, aşa vă daţi voi, cu presupusul…

Gică înghiţi în sec. Şi mai înghiţi odată, când şeful îi achită nota de plată la farmacie: “Lasă, Gică, te înţeleg…Mi-i dai înapoi la leafă”.

Buba căpătase contururi întunecate…

A doua zi, la insistenţele nevestei, Gică şi-a plimbat buba la medicul de familie, care i-a dat trimitere şi recomandare către un dermatolog, şef de promoţie, fost coleg cu doctorul Georgescu. Doctorul Georgescu trecuse, în urmă cu câţiva ani, printr-o experienţă tragico-comică. Iată ce se întâmplase:

Într-o dimineaţă, doctorul Georgescu deschise larg ferestrele, inspirând aerul puţin jilav al boscheţilor din faţa blocului, când văzu coadă la alimentară. “Sigur ăştia au adus ceva bun la promoţie!”, gândi Georgescu. Luă un halat peste pijamale, şi coborî să prindă rând. Urma apoi să urce şi să se ferchezuiască în voie, urmărind pe geam deplasarea cozii. Când vor ajunge la uşă… hop şi el, fructificând astfel timpul la maximum. Zis şi făcut. Tocmai îi ruga pe cei din faţa şi spatele său, să-i ţină rândul, că pleacă să se schimbe, când fu înşfăcat de doi poliţişti şi dus între pumni şi bastoane, într-o dubiţă ce aştepta la colţ. Pe drumul până la secţie, îi mai îndesară câteva scatoalce, printre înjurături:

– Evadezi, ai? ‘Nezeii mă-tii!

Într-un moment de respiro al poliţiştilor, (că şi noi suntem oameni), Georgescu reuşi să articuleze:

– E o confuzie. Eu nu sunt… Eu sunt doctorul Georgescu, renumit pe plan…

– Gurrra!

– Vă rog, verificaţi, întrebaţi portarul de la blocul de unde m-aţi luat…Eu sunt doc…

Unul dintre poliţişti îi şopti celuilalt ceva, privind cu neîncredere spre pijamalele lui Georgescu, ce ieşeau răvăşite de sub halat. L-au lăsat în arest, şi se deplasară în fizic şi în maşină până la blocul unde portarul moţăia în ghereta de sub scară. Când îi văzu, portarul luă o poziţie de drepţi, atât cât îi permitea spaţiul strâmt al gheretei, sughiţând un ambetat „Să trăiţi!”.

– Poliţia!

– V-am recunoscut!

– De unde, bă?!

– De la… intrare…după uniformă. – aşa a începu dialogul între poliţişti şi portarul Vasile. Unii zic că plutonierul Dănbot ar fi spus şi un “mda” dar informaţia, nu se verifică.

– Ia, zi, mă… aici locuieşte doctorul Georgescu?

– Nu, să trăiţi!

– Bă, eşti sigur?

– Sigur, să trăiţi! Nu locuieşte şi nici n-a locuit vreodată, nici sămînţă de doctor Georgescu.

– Poate am greşit blocul… – spuse unul din politişti.

– N-aţi greşit, să trăiţi, ăsta-i blocul lui…da’ nu locuieşte aici!

La secţie, Georgescu tocmai încasa un supliment de la cele două organe puse degeaba pe drumuri, când, auzind prin staţie, de prinderea evadatului, îşi făcu apariţia şeful poliţiei. Când îl văzu pe Georgescu, înlemni.

– Să trăiţi dom’ doctor! Îmi cer scuze…Băi, dobitocilor, îl duceţi imediat acasă!

Îl lăsară în faţa blocului. Când intra, cu pasul tremurat şi ţinându-se de şale, Georgescu văzu portarul. Acesta îl salută zâmbind:

– Să trăiţi, dom’ doctor Georgescu! Apoi, adăugă complice: Ştiţi…v-a căutat poliţia…da’ eu…nimic…fermoar…mut ca Sfinxul, aşa cum m-aţi învăţat.

Mut ca Sfinxul stătea şi Gică, acum, în faţa medicului de familie. Buba căpătase o culoare brună-violacee. Gică căpătase o culoare… taman pe gustul popii.

Soacra lui Gică căpătă o culoare stacojie-curcan, când află că nu a fost consultată în problema lecuirii bubei. Gică se lăsă descântat, stuchit şi uns cu fierturi şi leacuri băbeşti, numai să scape de gura soacrei. Seara, îi bandajară capul într-un prosop mare, îmbibat în zemuri de iarbă. A doua zi, când desfăcu bandajul, Gică văzu buba. Se dezumflase, şi nu mai era neagră ca în ajun. Avea o mândreţe de bubuliţă galbenă, culoare pe care începuse brusc să o placă…