Gică era cuprins de febra Sărbătorilor. Toată agoniseala unui an s-a dus pe câteva nimicuri. Avea un soi de agendă personală, unde-şi notase, ca un tată şi soţ grijuliu ce era, toate dorinţele copiilor şi ale soţiei. Rând pe rând, le-a anulat în cea mai mare parte, trecându-le la capitolul promisiuni, asemeni unui destoinic, profesionist şi serios politician.

De-ar fi avut măcar jumătate din leafa unui parlamentar… Asta gândea Gică în clipa în care şeful intra în birou. Gică scoase precipitat un dosar pe care-l deschise la întâmplare peste agendă. Şefului nu-i scăpă gestul, de altfel destul de stângaci, al subalternului.

–   Măi, Gică, iar cu vrăbiile ălea?

–   Nu, şefu’…făceam nişte socoteli… banii ăştia nu mai ajung. De unde să iau eu, atâtea?

–   Lasă, c-o să fie bine pentru toată lumea…Uite, m-am gândit şi la tine – îi zâmbi complice şeful, punându-i sub nas un stat de plată.

–   Semnează aici, te-am trecut pe lista de premieri.

Gică semnă în dreptul unei rubrici goale, primind în schimb cinci hârtii nou-nouţe de  zece lei.

–   E confidenţial, Gicuţă, nu mai spui la nimeni cât… că te-ai şters pe bot data viitoare. La mulţi ani şi Sărbători fericite!

Gică strânse năucit mâna ca o cazma stahanovistă a şefului, bâlbâind ceva în semn de recunoştinţă. La ieşire, şeful îi aruncă peste umăr:

–   Şi mai lasă prostiile alea de daruri pentru Sărbători. Ăştia transmit în reclame tot felul de mesaje subliminale şi voi puneţi botu’!

“Ce-o fi vrut să spună? Mesaje subliminale…” Stătu aşa, pe gânduri, mult timp…

Aşa-l găsi Tănţica, încovoiat peste birou, ca un mare semn de întrebare.

–   Gică, ţi-e rău? Mi-ai adus cartea?

Cartea era în sertarul al doilea. Gică îi netezi coperţile, apoi privi adânc în ochii domnişoarei de la facturare:

–   Tănţico, ce-i ăla, mesaj subliminal?…

De Crăciun, îşi luă toată familia la părinţi, la ţară. Vremea era mohorâtă, dar câteva căni cu vin, băute la gura sobei, cârnaţii, toba, caltaboşii şi sarmalele, îl făcură să mai uite de necazuri. Copiii nu-l mai întrebară de pomul de Crăciun, iar nevastă-sa se mulţumise cu parfumul franţuzesc, pe care Gică îl cumpărase de la Fani tonetarul, care avea o dugheană plină cu şmelţuri şi alte ştifturi turceşti. Cele două zile petrecute la ţară, au trecut repede şi cam în mahmureală.

Întors în Iaşi, Gică suplimentă proviziile de la ţară cu cele trebuincioase pentru Revelion. Aşa l-a găsit ajunul Anului Nou, între două drumuri, nebărbierit şi cu verigheta amanetată.

Copiii se pregăteau pentru Pluguşor. Gică încălzi o oală cu apă, se spălă sumar, se bărbieri, îşi schimbă ciorapii şi, îmbrăcat cu haina cea bună cumpărată de soacră-sa de la second-hand, plecă la Nelu, prietenul său.

Nelu zăcea la pat de douăzeci şi doi de ani. Fusese un băiat bun, instruit, tobă de carte. În ’89 a găsit unul din manifestele anticeauşiste care îndemna la un miting în Piaţa Unirii. Ajuns în dreptul statuii lui Cuza, Nelu a fost înşfăcat de doi securişti şi dus în Dealul Copoului. Acolo, nu se mai ştie ce s-a întâmplat, doar că a fost expediat retur, familiei sale, amnezic şi cu minţile rătăcite. Au fost cu el pe la doctori, la popă, la vrăjitoarea Omida… Nimic. Nelu nu putea să-ngaime nici un cuvânt. Zăcea într-o apatie totală, inert şi insensibil, ca o legumă…

Gică-l vizita din când în când, vorbindu-i ore întregi, cu speranţa că va putea trezi în el o licărire raţională.

Când ajunse la Nelu, copiii începuseră a ura. Gică-şi porni monologul ca şi altă dată. Povestea despre întâmplări petrecute împreună, despre chefuri de pomină şi, uneori, mai şoptit, anumite comentarii la adresa guvernului.

Afară începu sarabanda pocnitorilor. Câteva petarde zguduiră ferestrele. Gică deschise fereastra, cu gândul să-i  înjure pe turbulenţi. O gaşcă de puştani de liceu îl huiduiră, aruncându-i peste geam un snop de petarde. Câteva intrară în casă, explodând lîngă el…

Lui Gică-i ţiuiau urechile, când prin norul de fum îl văzu pe Nelu sărind din pat şi aruncându-se pe burtă. Atunci s-a produs minunea…

–    Gică, a început Revoluţia?

Cuvintele veneau dinspre Nelu. Acesta se ridicase într-o rână, şi striga la Gică:

–    Fereşte-te, nu vezi că trag în noi?!

Gică înlemnise. Era într-o stare vecină cu nebunia. Nu ştia ce să facă. Să strige, să plângă, să râdă… Oricum, avea o faţă de tâmp, când Nelu l-a tras de mânecă.

–    Vorbeşte, măi omule! Ce-i cu tine? Te-au împuşcat?

–    Nu-i revoluţie…Asta a fost…

–    Ce-a fost?

–    Au fost copiii – începu să plângă Gică, îmbrăţişându-şi prietenul.

–    Copiii, măi Nelu!- e seara de Anul Nou. Revoluţia a fost, a căzut Ceauşescu.

Era rândul lui Nelu să se bucure.

–    A căzut? Şi cine a luat puterea?

–    Iliescu.

–    Tovarăşul Iliescu, zici? E bine…

–    Nu mai e tovarăş… Ţi-am spus, gata cu comunismul!

Apoi începu să-i povestească de-a-fir-a păr, cum a fost cu revoluţia…cum s-au schimbat guvernele. I-a povestit despre alegeri, despre Constituţie…

–    Şi zici că Iliescu n-a făcut nimic? – întrebă Nelu.

–    Şi de ce nu l-aţi schimbat?

–    Păi, l-am schimbat. L-am votat pe Constantinescu…Am votat Convenţia… Alianţa DA… Băsescu…

Şi Gică derulă firul evenimentelor, despre ce şi cum a fost în România, până în ziua de azi. Nelu era avid de informaţii. Au mers împreună până la locuinţa lui Gică. Aici, Nelu începu să devoreze pur şi simplu colecţia de ziare şi reviste a prietenului său.

–    Mi le împrumuţi şi mie, câteva zile?

Nelu s-a retras câteva zile în casă. Din când în când, ieşea pe străzi de-aiurea, hoinărind ore întregi. Nebărbierit, mâncând pe apucate, citea zi şi noapte, pentru a umple golul creat de absenţa sa din lumea reală.

De câteva zile, Gică nu mai primise nici un telefon de la prietenul său. Se duse să-l vadă. Era dimineaţa lui 3 ianuarie. Nelu nu răspundea. A rugat o vecină care-l îngrijise până atunci, să-i dea câteva lămuriri.

–    Cred că-i în casă, n-are unde să fie, – îi spuse vecina.

–    Aşteptaţi, vă rog, că merg să descui.

Urcară la Nelu. Nelu dormea. Pe masă, pe scaune, pe jos, ziare. Teancuri de ziare şi reviste… Pe noptiera din dreptul patului, Gică găsi următoarele rânduri:

“Nu mai am chef de nimic. Viaţa asta e o mizerie. Treziţi-mă când lucrurile vor merge aşa cum le-am dorit în preajma revoluţiei. Până atunci, nu contaţi pe mine la plata impozitelor”.   

Gică se repezi spre pat, urmărit de o neagră presimţire. Îl zgâlţâi pe Nelu, îi ascultă inima…Nelu respira. Nelu trăia… Doar ochii, când se deschiseră, nu mai aveau lucirea de luciditate de acum câteva zile. Se întoarse în el, în adâncul fiinţei sale, abandonând pentru a doua oară, raţiunea…