Gică avea un frate; fratele avea o amantă; amanta avea un câine; câinele nu avea nimic împotrivă. Ăsta era Gică…unii îl cunoscuseră sub numele de „Gică de la Sculărie”, alţii drept „Gică care cară şpan”. Cei mai mulţi îl cunoscuseră în autobuzul 41. În troleul 46 n-aveau cum să-l cunoască, pentru că stătea cu chirie la soacră-sa.

Lucrase bietul Gică pe una din marile platforme industriale, plin de avânt muncitoresc şi silicoză în fază incipientă. Platforma a fost privatizată de vreo cinci şase ori, prin tot atâtea metode specifice tranziţiei mioritice. Ultima oară a cumpărat-o, pe un leu, un afro-thailandez de origine sud-americană, despre care se spune că ar fi avut nişte sifonării în Groenlanda.

Gică vândut cu platformă cu tot, a rămas şomer. Soacră-sa l-a trimis la mă-sa… la ţară. Aşa s-a întors Gică la sat. Avea o bucăţică de pământ, două curci, trei găini „Gât golaş de Transilvania”, o raţă şi o datorie de 3,5 milioane de lei vechi la birtul lui Moş Costache.

Acolo, la ţară, o cunoscuse cu ani în urmă pe Maricica-Suelăn Amarghioalei, frumoasa şi iubita satului, căreia Gică i-a scris o poezie. Poezia a zăcut în podul şurii, pitită după o grindă, Maricica-Suelăn a zăcut pe laiţa brigadierului-şef, poetul a zăcut până-n zilele noastre, când s-a hotărât să cucerească lumea culturală a Ieşilor.

Gică a bătut la porţile nemuririi la figurat, ciocănind la propriu la uşa unui redactor şef, (care lansase concursul „Integrarea poetului ţăran în lirica modernă”) înmânând manuscrisul cu poezia „Mândrei mele”:

„Ti aştept, mândro, pi vali, undi buciumu răsunî,

Sî şădem pi fânu moali, sî privim tăcuţ la lunî…

Jitili coboarî drumu şî mujesc mergând spri casî,

Sî aşterni parcî fumu pi cosîţî mătăsoasî.

Pin tălănji, doineşti-un fluier…sâmt miros di arăturî…

Când în poartî am sî-ţ’ şuier, tu sî ieş’ pi la fântânî.

Om fuji, n-om sta la horî şî ne-om pierdi lângî râu,

Mi ti-oi duci mami norî…ti aştept, mândro, tîrzâu”.

Redactorul l-a privit peste ochelari şi i-a spus:

– E bună, bade! Numai că vezi matale, e limitată de maniera clasică…încearcă versul liber şi mai caută-mă…

O zi şi o noapte s-a chinuit bietul Gică să refacă poezia „pe liber”, în vers alb aşa cum îl sfătuise redactorul.

„Mîndrei mele

Te aştept…

Pe vale, buciumul răsună

Drumul mugind

Spre case.

În fumul cosiţelor

Tălăngi doinesc

Miros de arătură.

Când şuier…

La fântână,

O horă…

Ne-om pierde.

Noră mamei…

Târziu…”

– E bună” – îi spuse redactorul. Se cunoaşte o oarecare evoluţie în lirismul dumneavoastră. Dar…încearcă să foloseşti cuvinte mai adânci, mai pline de sensuri. Citeşte şi dumneata cărţile unor poeţi mari ca: Vasiliu…Popa…Marcu…Spiridon…şi, mai caută-mă!

Gică a citit opurile distinşilor poeţi enumeraţi mai sus, spre a vedea cum şade treaba cu poezia. La concurs a luat Premiul cel Mare. Însuşi redactorul şef l-a prezentat: „…un geniu al satului ce păstrează nealterat spiritul patriarhal, limbajul pur- ţărănesc în spaţiul mioritic…

„Mândrei mele”

Ridicol, te aştept în crepusculul adiacent.

Buciumul reverberează fânul.

În constelaţii, cohortele lunii,

Cornutele intersectează

Mediana mugetului abscons.

Incert: humus sau cernoziom?

Prin claxoane penetrează flautul ancestral…

Himera-hiperbolă a sinapselor,

Abrogînd prohibiţia relativităţii,

Un alter-ego infestat de cotidian

Şi metempsihoză,

Va înlocui o onomatopee!

Hora pierde râul Căii Lactee

Oglindită visceral şi matern…

Fericirea conjugală – incită cromatismul interdependent

Te aştept, himeră, a tendenţiosului drum

Spre incomensurabilitate”.

Cu premiul cel mare în mână, cu pieptul bombat şi ochii strălucitori, Gică se şi vedea, pe marea panoplie a marilor Gică ai neamului românesc.