A stat mult timp în pragul uşii, cu telegrama în mână…
Cu câteva zile în urmă, “onor Gică” primise o invitaţie la nuntă. Şeful îşi însura fata…(sic). După datină, oamenii obişnuiţi îşi mărită fetele, dar Şeful era şef, …ştia să negocieze. I-a spus clar tânărului:
– Vrei fată cu înalte studii la Paris, merţan, apartament de lux şi un cec consistent cu dolărei verzi da’ negri, pentru nopţi albe? E musai să porţi numele nostru de familie. Om te fac! Că nu vreau să ni se piardă neamu’… Că băieţi n-am avut, oficial, nici eu, nici frate-miu… Vrei, nu vrei, atât am avut de spus. Alege: intri în arborele nostru ginecologic, sau pupi clanţa?!

În faţa unor asemenea argumente ştiinţific justificate, tomnatecul tânăr Eugenius a pupat sfios laba de urs a viitorului socru, primind o scatoalcă amiabilă după ceafă, drept binecuvântare. Copleşit de emoţie şi năucit de părinteasca alintare, junele se pregătea să intre în arborele cu pricina…

Schimbarea numelui pica la ţanc. Fiul unor ţărani cooperatori de mare succes în acţiunea de electrificare la sate, Eugenius trecuse ca gâsca prin apă, cu gâscă cu tot, cele opt clase primare ale şcolii din sat, unde primar era tatăl său. De mic copil a înţeles condiţia ţăranului cooperator. Imboldul venise de la taică-său: ”Măi, Jinică, dacă vrei să ajungi mahăr, trebuie să cooperezi. Cum crezi că stau eu în fotelu’ de premar? Cooperez cu toţ’… Cu Judeţana, cu Meliţia, cu Secu’, cu inşpectorii… Cooperarea şî tăgârţa. Plină mereu. Iar pi proşti îi dai în gât… Nu cu albastru di metil ca felceru’…Îi dai în gât cu subsemnatu’, băi Jinică!”

Chestia cu “subsemnatul” îi atârna cam greu de gât lui Eugenius, colaborator cu state vechi al Securităţii, încă din anii de liceu. Liceu terminat prin tributul de jertfă al orătăniilor şi godacilor părinteşti. Facultatea a făcut-o la seral, cu sprijin tovărăşesc. După revoluţie, a schimbat macazul… Învârtind tot felul de şmenuri, cu inteligenţa perfidă a unui parvenit de excepţie, băgat până-n gât în tot felul de afaceri necurate, Eugenius şi-a creat un mic imperiu evazionist. Acum avea nevoie de un nume nou, curat ca o schimbare la faţă, care să-l propulseze spre înalta societate, fără vechile tinichele legate de coadă. Coadă, de altfel cam jigărită, dar ţinută pe sus, spre deliciul altor potăi. Taman de asta Ginică socoti că-i numai bun de măritiş, acceptând condiţiile lui socru-său, cam mârlete, dar om plin de relaţii sus-puse, ale cărui dosare dispăruseră, nu se ştie cum…nu se ştie unde…nu se ştie când…, la fel de misterios ca multe, multe altele, ale unor distinşi emanaţi din focul Revoluţiei.

Trei zile şi trei nopţi s-a tot frământat Gică, cum ar putea să o dea cotită la nunta şefului. Dacă se ducea, şi era musai, se băga-n datorii până-n gât, definitiv şi irefutabil, vorba unui cetăţean, Kant Vasile sau cam aşa ceva; dacă nu se ducea, din motive de austeritate reală, dădea de dracu’. Şi dracul căpăta, în viziunea lui Gică, contururile mătăhăloase şi faţa veşnic mahmură a Şefului.
De-asta stătea acum, năuc, cu telegrama în mână… Scăpa de nuntă, dar trebuia să meargă la Timişoara, la înmormântarea fratelui său. Frate-său îl ajutase întotdeauna la greu… Se însurase când Gică era militar în termen. Aşa avuse Gică noroc de singura permisie. Plecând la Timişoara, îl lăsase pe Gică, în casa părinţilor, a căror agoniseală a moştenit-o tot prin îngăduinţa fratelui, ajuns gospodar şi cu stare, în oraşul de pe Bega. Şi câte altele nu a făcut pentru el… Chiar şi acum, parcă murise pentru a-l scăpa de cheltuiala cu nunta.
Gică a urcat în tren, cu bagaje, cu nevastă cu tot, cu jumătate de oră înaintea plecării. Şi bine-a făcut, pentru că la vreo cinci minute, au apărut doi cetăţeni ce revendicau aceleaşi locuri. Locuri pentru care Gică avea tichete în regulă, luate de la agenţie. Agenţie care însă eliberase tichete în regulă şi celor doi cetăţeni. Cetăţeni care înjurau de mama focului CFR-ul şi serviciile sale, servicii care lăsau mult de dorit… Şi lanţul intra într-un cerc vicios, pigmentat cu înjurături dintre cele mai pitoreşti dar colorate.

Undeva, pe culoar, câţiva cheflii discutau manele în ritm de samba. Sau cel puţin asta înţelegea Gică, pentru că la două-trei cuvinte se auzea un “să’m’ ba…”, într-o cadenţă suprapusă peste zgomotul sacadat al roţilor.

Trenul şerpuia leneş, cu tihna specifică acceleratului de Timişoara, unde accelerat era doar frigul care intra pe la garniturile uzate ale ferestrelor, prin uşa culisând mereu, cu trosneli şi scârţâituri.
Gică i s-a plâns naşului. Pentru neiniţiaţi, specificăm că naşul este un personaj mioritic, cu o spontaneitate umil-arogantă, ce poate umili versatilitatea oricărui agent KGB, CIA sau MOSAD. James Bond l-a asigurat pe Gică cum că “ceva căldură o să fie buluc când se bagă electrica”. Rugăm pe cititor să scuze bulucul de cacofonii din text, dar ele sunt specifice şi reproduc întocmai atmosfera acestui Oriental-Expres.
La schimbarea locomotivei a venit buluc căldura. Odată cu bulucirea gigacaloriilor, a dat năvală şi un grup de tineri între 20 – 25 de ani. Câţiva au ocupat locurile rămase libere în compartimentul lui Gică, ceilalţi împrăştiindu-se prin cuşetele învecinate.
Un ins înalt, în blue-jeans, geacă de piele ţintată şi cuşmă de oaie ţurcană, trecea din compartiment în compartiment, făcând apelul, îndemnându-i totodată pe cei nominalizaţi să cinstească dintr-o sticlă de trăscău puturos, mai puturos ca o cătană nespălată pe picioare un ciclu de instrucţie. Individul, trecut de prima tinereţe, îşi însoţea îndemnurile, cu urlete înfiorătoare, că bietul Gică se făcu mic, mic de tot, în stânga nevestei sale. Soaţa lui Gică, un hibrid feminin între Arnold şi Van Damme, îşi etală fizicul în faţa turbulentului şi, înşfăcându-l de rever, îl ţintui cu privirea-i sfredelitoare şi acră:
– Un’ te trezeşti, căcănarule? Ieşi, că dacă mă superi, te ia mă-ta cu ţolu’! Nesimţitule! Că-ţi dau şi-un cap în gură!
Găliganul îşi culese cuşma de pe jos şi, îndesând-o pe urechi, se făcu nevăzut. După retragerea atât de ruşinoasă a liderului lor, flăcăii o priviră cu oarecare interes şi adminraţie pe doamna lui Gică. Doamnă care-i privi zîmbitoare, întrebându-i cu glasul catifelat:
– Şi…până unde mergeţi, copii?
– La Timişoara, la lucru.

Descusuţi până la saiele de întrebările ei, tinerii îşi începură povestea…Erau dintr-un sat, de lângă Fălticeni. Angajaţi la negru, de o firmă orădeană, săpau şanţuri prin ţară, pentru cabluri de telefonie. Se mutau de colo-colo, ca nomazii, muncind câte douăsprezece ore pe zi. În şanţul cu adâncimea de un metru, trebuia introdus cablul, apoi astupat. Erau plătiţi în funcţie de numărul de metri liniari de şanţ săpat şi apoi astupat, cu incredibila sumă de trei lei metrul. O mare parte din bani se ducea pe mâncare şi/sau băutură. După câte un sezon, se întorceau acasă cu te miri ce, dar alte posibilităţi de existenţă nu aveau. Chiar şi pentru această muncă mizeră, fiecare din ei, achitase, în avans, şpaga de rigoare.
Gică privea mâinile lor bătătorite şi calcula în gând cât ar trebui să sape pentru leafa sa… Căldura, acum în exces, îl cufundă într-o somnolenţă plăcută.

Pe culoar, samba era întreruptă din când, în când de glasul răguşit şi cu un profund accent rromanes al unor experimentaţi interpreţi de manele. Un vânzător ambulant completă acest idilic echilibru sonor: “Bere, seminţe, apă-minerală, be…re! … Bere, seminţe, apă-minerală, be…re! …”
Gică ieşi din etuva compartimentului şi cumpără, la preţul a doi metri de şanţ, o sticlă de bere. O bău pe nerăsuflate. Rinichii, supăraţi pe o asemenea îndrăzneală din partea lui Gică, îl invitară pe acesta în capătul vagonului.
Buda arăta jalnic. Uşa, abia ţinându-se într-o balama, refuza să creeze o minimă intimitate, necesară de altfel în asemenea cazuri. Pe podea urina îngheţase, formând o zonă periculoasă păstrării echilibrului. Gică trecu în următorul vagon, închise uşa şi călcă pe ceva moale… Era o batistă abandonată într-o băltoacă a cărei existenţă nu putea fi explicată, instalaţia de apă fiind practic inexistentă.

După 17 ore, trenul opri în scrâşnet de frâne, la staţia terminus. Gică coborî cu ochii încercănaţi, împreună cu soaţa, care-l tot cicălea:
– Ţi-am spus eu să iei bilete la a I-a !
Un domn cu diplomat o apostrofă pe madam Gică:
– Ce a I-a, doamnă? Am luat bilet la clasa a I-a şi mi-a îngheţat şi apa la genunchi. Am prins promoroacă… Chefereul mamii lor!”
Gică privi arabescurile florilor de gheaţă de pe geamurile vagonului de clasa I şi se felicită în gând că nu plătise dublu, tot degeaba, şi evitase riscul unei pneumonii.
Contactă doar o banală bronşită pe drumul de întoarcere, în acelaşi tren, botezat cândva “Trenul Foamei”.
Întors acasă, Gică fu pentru prima oară bucuros că o vede pe soacră-sa. Bucurie transformată în plăcere, când se aşeză la masă… Pe masă abureau rumeni, tolăniţi pe o garnitură îmbietoare, câţiva peşti. Gică înfuleca cu lăcomie. Printre înghiţituri, dădea de duşcă un molan profiriu.
– Mănâncă, mamă…- îl îndemna soacră-sa. Mai avem. Am luat vreo doişpe kile, de la un ţăran. Peşte de râu, mamă, nu de crescătorie, îndopat cu concentrate. Am pus şi la marinat.

Gică tocmai cerea încă o porţie cu mujdei când Esca transmitea ştirile:
“…ţăranii au cules din Siret peste o tonă de peşte otrăvit cu cianuri. O mare parte din această cantitate a fost comercializată. Numărul persoanelor spitalizate este în creştere. Rugăm populaţia…”
Gică se înecă cu dumicatul. Palid la faţă, îngăimă către soacră-sa:
“Mi-o făcuşi, mamă-soacră!”…