S-au decernat Globurile de Aur! Planeta însăși s-a crăcănat ca să se proptească mai bine în faţa acestui eveniment, iar Soarele a vărsat o lacrimă din care Chuck Norris și-a făcut breloc. Din decolteuri de vedete, trei chirurgi plasticieni și-au mai făcut reclamă pe covorul roșu și cel puţin trei miliarde de femei au hotărât să meargă de luni la sală, ca să arătăm cu toţii ca o rasă de anorexici. Nu de alta, dar dacă ne anexează marţienii, să lăsăm impresia că suntem ieftin de întreţinut.
Globurile de Aur au avut anul ăsta o nuanţă așa de american-naţionalistă că mi s-a curbat peniţa și mă scuipă cu cerneală între ochi. Par americanii ăștia să aibă în ultima vreme un elan naţionalist ceva de groaza lumii. Își scriu și își rescriu istoria (câtă au și ei) și ne-o vând nouă apoi, deodată cu popcornul și Coca Cola. N-am dreptate? Staţi să vedeţi spicuirea de mai jos.
Cel mai bun film, Argo, e o dramă despre eroicii soldați americani care au extras personalul ambasadei americane din Iran în 1980. Nu văzurăm filmul și nu știm dacă e prinsă în povestire și coliziunea dintre cele două elicoptere ultrasecrete.
Cel mai bun musical este Les miserables. Sună bine, e în franceză… Ce să faci din vestitul roman venit de pe prăfuitul și vechiul continent dacă nu un muzical sau o comedie?
Cea mai bună regie: Ben Affleck pentru Argo. Ideea e într-adevăr genială: să camuflezi o operațiune secretă în producția unui film. Mda. Doar că la noi, de pildă, s-a întâmplat asta în anii 50, când o bandă de hoți geniali au prădat o bancă.
Cel mai bun rol principal masculin într-un film – dramă: Daniel Day-Lewis pentru Lincoln. Ce să mai spunem? Că doar Lincoln ăsta n-o fi vreun rapper pe care l-au pus pe bancnote fiindcă a inventat celebra expresie shake your booty.
Cel mai bun rol principal feminin într-un film – dramă: Jessica Chastain pentru Zero Dark Thirty. Filmul ăsta, dacă nu știați, se referă la împușcarea lui ben Laden. Act de eroism emoționant al trupelor unui stat care insistă asupra proceselor și strâmbă din nas la povestea Ceaușeștilor din 1989.
Cel mai bun scenariu este Django unchained. Nici nu se putea altfel. Că doar povestea asta a emancipării sclavilor negri trebuie rescrisă mereu, în pas cu noile tendințe. Și cum noile tendințe propun mulți eroi de bandă desenată, Django e ceva între Batman și Kunta Kinte, un kitsch perfect, străbătut vag de câteva momente de umor autentic.
La televiziune lucurile stau cam la fel. Cel mai bun film de televiziune, Game Change, este despre Sarah Pallin și cum a dorit ea să fie președinte la Casa Albă, Homeland, altă producție premiată, este despre un soldat care se întoarce din Irak, Hatfields and McCoy, e o dramă despre sudiști care se împacă doar cu greu cu consecințele Războiului Civil. Slavă Domnului, numai comedia nu e anul ăsta despre istoria americană! Bravo lor! ar zice unii. Dar oare ce s-ar fi întâmplat dacă la noi s-ar fi adunat atâtea creații naționaliste dea dreptul? Probabil, Turcia ieșea din NATO, UDMR se transforma în echipă de fotbal, Patapievici se făcea jucător profesionist de darts, Baconski vedea confirmarea faptului că suntem o mahala ineptă, ăla micu cu urechile mari, Paleologu, ar fi deplâns amintirea lui Cioran, iar Funar lua cu asalt Cotrocenii de unde Băsescu tocmai se refugiase pe mare.
Culmea e că, în discursul de acceptare a disctincției sale, Kevin Costner a mulțumit românilor, care, în aparență, au tot decorul necesar desfășurării unui asemenea naționalism, ficțional sau autentic. Dar ia ziceți, boieri dumneavoastră, într-o adunare de intelectuali că sunteți mândri că sunteți români sau că Sergiu Nicolaescu a făcut bine prezentând istoria noastră națională în termeni laudativi! Păi vă mai dă gazda creveți sau Martell? Îi mai dă chipsuri lui ăla micu sau Sprite soției care e cu mașina? Aș! Mai țineți minte ce a pățit maestrul Nicolaescu deși trecuse într-o lume în care nimic nu-l mai atingea? La noi nu se poate să pui globurile de aur peste steluțele și dungile drapelului național. Așa că nu ne rămâne decât să ne uităm la alții.