De ani buni, revine periodic în agenda publică, mai ales în campaniile electorale, tema agriculturii românești. De la pariul cu agricultura pus de Petre Roman în 1990 și pierdut un an mai târziu, odată cu fotoliul de prim-ministru și până acum, care mai de care își aduce aminte de formula magică „grânarul Europei” sau de faptul că am putea hrăni, vorba unui oficial european, 80 de milioane de oameni, dacă ne-am pune mintea. Cu toate astea, unde te învârți dai de carne din Germania, mere din Polonia sau lapte din Ungaria, iar importurile de produse agroalimentare au fost anul trecut de 2,3 miliarde euro, depășind cu 300 de milioane de euro exporturile. De ce se întâmplă asta? Se poate schimba ceva? Sau este o problemă din categoria celor fără soluție?

Un basm
Chestia cu „grânarul Europei” este un basm. Anul trecut, 2014 fiind un an agricol excepțional, am exportat 5,5 milioane tone de grâu și porumb, puțin peste consumul intern, care e de 3,5-4 milioane tone. Asta înseamnă că am putea hrăni încă o Românie, hai încă una și jumătate dacă prindem un an bun, dar suntem departe de a putea hrăni fie și o zecime din populația Europei. Chiar dacă expresia este o metaforă, cert e că ne-am putea hrăni liniștiți din ce producem. Totuși, în materie de produse alimentare întâlnite în supermarketuri, doar vreo 30% sunt autohtone, în pofida campaniilor de promovare tip „produs în România”. Și nu ne referim la cafea, ceai negru și ananas, ci la produsele de zi cu zi. Care e problema mărfii românești? Păi, de fapt e vorba de mai multe.

Problemă de snobism
O problemă este reprezentată de educația consumatorului român. Ani de zile, până în ’89 și chiar după, am trăit cu impresia că ce e românesc este și prost calitativ. Ideea a fost valabilă, nu prea mai e, dar șanțul pe creier a rămas. A rămas și teama de țepele trase de producătorii români. Nu că nemții n-ar fi și ei în stare să tragă țepe. În cazul românilor, e și o problemă de snobism. Consumatorul român ocolește în general produsele oferite sub marcă proprie, mai ieftine, care de multe ori sunt realizate din materii prime locale. În Elveția, procentul achizițiilor de produse sub marcă proprie trece de 50%, ca și în Spania. Or, nu se poate spune că elvețienii sunt zgârciți sau n-au bani.

Subvenţii mici
Marea problemă a produselor noastre este însă reprezentată de preț. În pofida impresiei generale, producem scump. Polonezii își permit să exporte mere în România, care, cu tot cu transport, tot au prețul de intrare la jumătate față de cele autohtone. Laptele din Ungaria intră în România la puțin peste un leu pe litru, gata ambalat, preț care la noi abia e cel de achiziție a materiei prime de la producător. Nu că fermierii noștri ar vinde la suprapreț laptele sau merele. Dimpotrivă, mulți abia supraviețuiesc. Doar că subvenția pe cap de animal la noi e de 200-250 de euro, în timp ce la vecini e de 400-600 de euro. Cu o subvenție la o treime din cea dată de vecini, nu-i de mirare că prețul laptelui nostru este triplu.

Lipsa de capital
Altă problemă este lipsa de capital. Dacă vrei să înființezi o fermă de vaci, trebuie să vii și cu banul propriu, pe lângă fondurile europene nerambursabile. Ungaria subvenționează masiv creditele oferite agricultorilor, care primesc bani cu o dobândă anuală de 3%. Noi, nu. Creditul scump înseamnă sume mici disponibile. La noi se înființează ferme de 50-100 de capete, ungurii trec direct la cele de 1.000 de vaci, cu diferențele de rentabilitate de rigoare. În fond, cheltuielile fixe sunt aceleași, dar una e să le împarți la 50, alta să le împarți la 1.000.

Fărâmițarea terenurilor
Pe partea de producție vegetală, povestea e cam aceeași. Plus fărâmițarea terenurilor. Ferma medie în România are 2,5 hectare mari și late. Ce livadă de meri poți face pe o asemenea suprafață? Media europeană e de 7,8 ha. Ferma poloneză standard are peste 20 ha. Din nou, o diferență clară de rentabilitate. Depozitarea producției agricole e o altă problemă. Ne lipsesc aproape total silozurile pentru cereale sau halele frigorifice pentru legume și fructe. În privința asta, suntem abia la început. Or, dacă nu poți păstra strugurii sau perele peste iarnă, ești nevoit să le vinzi cu 3-4 lei/kg în plin sezon, iar polonezii le vor vinde cu 10 lei iarna. În România.

Chestiunea rusească
Și, pentru ca imaginea să fie neagră până la capăt, ce e mai rău abia urmează. Criza ucraineană a dus la blocarea aproape totală a exporturilor de produse agricole europene în Rusia. Că tot vorbeam de mere, Lituania exporta în Rusia de 660 milioane euro anual. Peste un milion de tone. Polonia, tot în Rusia, exporturi de 610 milioane euro. Oare unde își vor vinde merele acum? Dacă nu le aruncă pe stradă, le vor arunca pe piețe cum e cea românească, la prețuri de dumping la care producătorii noștri nu sunt pregătiți să reziste. Aceeași problemă cu orice produs agricol care se ducea în Rusia și care nu mai are unde se duce acum. Războiul prețurilor poate fi devastator pentru agricultura românească.

Piaţa unică
Un alt motiv e, logic, şi politica hipermarketurilor: pe de o parte fac pârtie produselor din ţările lor de origine, pe de altă parte, fiind interesate de profit, acceptă marfa cu cel mai bun randament. E o chestie strict economică. Ce se poate face? Nu mare lucru. Evident, nu-i putem opri pe polonezi să exporte la noi, pentru că Uniunea Europeană presupune existența unei piețe unice. Elvețienii nu sunt membri UE, așa că pot și chiar limitează drastic importurile de produse agricole care pot fi realizate pe plan intern. Da, dar ei au fost suficient de deștepți și de puternici economic pentru a-și permite să nu intre în UE.

Soluţie complicată
A apărut recent o propunere legislativă interesantă, care ar obliga hipermarketurile să aibă pe rafturi produse alimentare românești în proporție de 51%. Hai, 30% în timpul iernii, că doar nu avem producție locală de banana, iar depozite, nici atât. Interesantă ideea, dar mai trebuie lucrat la ea. Cafeaua ambalată în România e românească sau braziliană? Dar plăcinta din făină românească și mere poloneze, cu ambalaj făcut în Bulgaria? Dar bomboanele făcute cu zahăr românesc în Ungaria? Cam complicat de calculat procentul de 51%, am zice noi.

Cumpărați marfă românească
La drept vorbind, statul nu are prea multe pârghii de intervenție. În orice caz, niciuna care să fie aplicabilă pe termen scurt. Se pot mări subvențiile, cu costurile bugetare aferente. Se poate stimula construirea de silozuri sau se pot subvenționa creditele din domeniul agricol, cu alte costuri bugetare. O forțare a magazinelor să vândă produse românești ar însemna plata unei armate de inspectori, o discuție aprinsă cu partenerii europeni pe tema libertății pieței, dar ar mai însemna și o creștere a prețurilor de vânzare către consumatorul final. Favorizați fiind, producătorii români ar crește prețurile imediat. Ceea ce ar fi o problemă. Ce se poate face însă? Ţine de fiecare dintre noi. Vreți să ajutați agricultura românească? Cumpărați marfă românească. Altfel, veți cumpăra marfă poloneză, cu etichetă în românește. Polonezii sunt deja pregătiți.