Probabil cel mai antipatizat personaj public din oraş, lui Cristian Hadji Culea i se cere demisia de la conducerea Teatrului Naţional „Vasile Alcsandri”. E contestat de propriii actori, de manageri culturali, de critici, de presă, chiar şi de oamenii politici. Dar Hadji Culea îi sfidează pe toţi. Principalele sale argumente: e ginerele marelui Radu Beligan şi are o solidă proptea politică: Călin Popescu Tăriceanu, preşedintele Senatului.

În urmă cu vreo 10 ani, în spitalele românești s-a venit cu ideea de a nu mai pune medici ca directori. Ideea era simplă. Faptul că un om e un chirurg de geniu nu-l face calificat din oficiu pentru a conduce un spital, cu tot ce înseamnă el: încălzirea saloanelor, achiziționarea de medicamente, negocieri cu Ministerul Sănătății pentru alocări de fonduri, renovări de spații etc. etc. etc. Apoi, pentru medici ar fi fost chiar un fel de retrogradare, pentru că timpul alocat conducerii spitalului însemna timp pierdut pentru practicarea profesiei. Jobul de director e cu totul altceva decât cel de medic, de profesor, de inginer sau de actor. Că ideea s-a aplicat mai mult sau mai puțin, e altă discuție, pentru alt episod. Principiul în sine a fost însă considerat mereu ca fiind ok.

Auspicii bune
Acesta a fost de altfel unul din motivele pentru care, atunci când Cristian Hadji-Culea a fost numit director al Teatrului Național Iași, în 2006, unii au strâmbat din nas. Nu s-au zis multe la acel moment, pentru că omul venea cu o carte de vizită solidă. Dincolo de calitatea sa de ginere al unui monstru sacru al scenei românești, Radu Beligan, și de „pilă” a premierului de atunci, Călin Popescu-Tăriceanu, Hadji-Culea avea ceea ce se numește „experiență managerială”. Între ’91 și ’93, a condus Direcția Generală a Instituțiilor de Spectacole, deci știa cam cu ce se mănâncă teatrul, în care lucrurile nu se schimbă radical peste noapte. Timp de patru ani, a condus TVR, un mandat care, fără a fi spectaculos, a fost totuși măcar decent. O vastă experiență de regizor din faptul că primul său job a fost, acum aproape 40 de ani, taman la Teatrul Național Iași, completau tabloul. Venirea lui trebuia să aducă un aer proaspăt după o lungă perioadă în care fostului director, Ioan Holban, i se reproșa o anchilozare a vieții teatrale ieșene. Iașul începuse să dispară ca teatru, atât de la marile festivaluri de profil, cât și ca pol al vieții artistice românești.

Liniște de mormânt
Primul lucru pe care l-a impus Hadji-Culea la Iași a fost disciplina. Față de romantismul care a caracterizat Teatrul Național pe timpul lui Holban, schimbarea era radicală, dar nu a surprins. În fond, alte măști, aceeași piesă, nu? În afara Teatrului Național a început să se audă tot mai puțin din vânzolelile care răscoleau scena cu ani în urmă. Părea că la Teatrul Național s-a instaurat liniștea necesară creației. Doar că s-a așternut o liniște de mormânt. La cea mai importantă competiție de profil, premiile UNITER, Iașul a ajuns să strălucească prin absență. Ce poți să spui, când, la ediția pe anul trecut, de exemplu, Iașul a punctat doar la categoria premiul „pentru întreaga activitate”, prin Petru Ciubotaru și la cel pentru debut, prin Delu Lucaci? Tot respectul pentru un actor de talia lui Ciubotaru, care poate salva o piesă slabă prin șarmul său și jocul de scenă dat de o jumătate de secol de experiență. Delu Lucaci a avut o apariție strălucitoare într-o piesă anonimă la acea dată, „Onorabili în direct”, iar juriul de la Târgu Mureș a apreciat-o la superlativ pentru rolul din „Prăpădul”. Dar, pentru pretențiile Iașului, cele două premii cu greu pot fi numite altfel decât de consolare.

N-avem festival
Însuși faptul că ediția trecută a UNITER a avut loc la Târgu Mureș spune multe despre nivelul la care a ajuns teatrul ieșean. În ultimii ani, singurul festival de teatru născut și crescut la Iași a fost cel pentru tineri, creat, culmea, de mult-hulitul Ioan Holban, la Teatrul „Luceafărul”. Teatrul Național nu a venit cu nimic. Hai să nu discutăm de București, că e greu să te bați cu o capital. Dar Sibiul are un Festival Internațional de Teatru. Hai, că el au fost capitală europeană a culturii. Ploiești: Festivalul de Teatru „Toma Caragiu”. Brașov: Festivalul de dramaturgie contemporană. Oradea: Festivalul Internațional de teatru scurt. Alexandria: Festivalul Național de teatru tânăr. Alba Iulia: Festivalul Internațional de teatru „Povești”. Festival de teatru avem și la Brăila. De Cluj ne e și teamă să pomenim. Unde e Iașul? Prima la dreapta, cum treci Carpații. Dar nu întrebați de teatru pe-acolo, că nu-l prea știe lumea.

Actorii, în umbră
În lipsa unui festival de anvergură la Iași, actorii Teatrului Național au sperat măcar la participări la alte festivaluri. Să fim onești. La leafa de 1.000 – 1.200 de lei pe care o are un actor, cele câteva zile în care ți se plătește o diurnă chiar contează, dincolo de simpla dorință de a fi văzut și de alții. Or, până și participările la festivaluri naționale, nu mai spunem de cele internaționale, au dispărut sub Hadji-Culea, ceea ce a încins și mai mult spiritele. Aceasta, cu atât mai mult cu cât Opera ieșeană e tot mai vizibilă. Nu poți să nu compari succesul pe care îl au chiar și inițiative minore, de genul deschiderii stagiunii în aer liber, cu lipsa totală de vizibilitate a Teatrului Național.

Ranchiună de doi bani
E drept, diplomația nu o dă afară din casă pe directoarea Operei, Beatrice Rancea, dar când colaborarea dintre cele două instituții care împart același sediu e inexistentă, iar în exterior se aude doar de noi șicane la adresa Operei, de repetiții amânate pentru că, vezi Doamne, nu e sala liberă sau desfășurate în frig pentru că cineva a uitat să pornească încălzirea, sună a ranchiună de doi bani din partea şefului de la Naţionalul ieşean.

Un oficial în inspecţie
Butoiul cu pulbere de la Teatrul Național era să explodeze anul trecut, când postul de director a fost scos pe neaşteptate la concurs. Postul a fost disponibil doar câteva zile, până la anularea concursului. Nu e clar nici azi dacă a fost o eroare sau o tentativă de puci. Nu a explodat atunci, dar a început să fâsâie acum. Eșecul „premierei” cu „O scrisoare pierdută”, montată încă acum doi ani la Craiova, a fost încă o picătură într-un pahar prea plin. Scandalul care zguduie Teatrul Național în aceste zile a dat naștere unei premiere veritabile: un secretar de stat din Ministerul Culturii venit să vadă ce se întâmplă aici.

Zero barat
Ce se întâmplă? Nimic, deși ar cam trebui. Teatrul Național ieșean este la această oră absent din viața culturală nu numai a țării, ci chiar a urbei. Or, cu toții ne dorim ca Iașul să câștige competiția pentru titlul de Capitală culturală europeană. O competiție din care Teatrul ieșean, cel mai vechi teatru național din țară, cu cea mai frumoasă scenă din țară, cu cea mai frumoasă tradiție și tot așa, nu poate lipsi. Or, tocmai asta face acum. Implicarea Teatrului în proiectul scoaterii Iașului pe scena internațională este zero barat. Pur și simplu, ea nu există, în condițiile în care momentul stabilirii câștigătoarei aproape că bate la ușă. Teatrul Național nu a venit cu niciun aport la strategia culturală a Iașului, deși ar trebui să fie unul din piloni, alături de Operă, Filarmonică sau universități. Cât va dura această situație? Greu de spus.

Tandem Rancea-Şerban
La un moment dat, se vorbea de o înlocuire a lui Hadji-Culea cu Rancea, ale cărei calități de manager sunt cunoscute de la Operă. În locul ei ar fi urmat să vină Andrei Șerban. Tot regizor la bază, ca și Hadji-Culea, dar fără a se putea spune despre el că e ginerele lui socru-său. S-a mai vorbit și de o unificare a Operei și Teatrului într-un consorțiu condus de Beatrice Rancea. S-a tot vorbit. Deocamdată, fotoliul lui Hadji-Culea e neatins, iar răscoala actorilor pare să înceapă să se stingă. Sau nu?