„I’ve seen a lot of places/I’ve been around the world…”

Little Texas

După cum bine știu fanii genului country, așa începe o piesă denumită „God Bless Texas”, cântată de patru domni adunați sub o pălărie mare, numită Little Texas. Dar nu despre băieții ăștia vreau să vă vorbesc mai la vale, ci despre un alt Little Texas, mai neaoș. Mai precis, despre stabilimentul despre care toată lumea din târg crede că știe multe dar, când întrebi, aproape nimeni nu poate spune decât: „Aaa, crâșma aia a americanului, care a ars?!”

Până zilele trecute, pe harta noastră din redacție, Little Texas era doar o pioneză cu steguleț roș-alb-albastru. Adică un loc ce urma să fie evaluat în Topul Crâșmelor. Textul de mai jos este dovada vie că respectiva piuneză nu mai e pe perete. Mă întreb cine o să sară în sus de pe scaun mâine, când vine la redacție. De bucurie, evident!

Pălăria și pistolul

Când m-am hotărât să mă urnesc spre crâșma din titlu, mi-a trecut prin cap să-mi iau de acasă pălăria Stetson pe care am cumpărat-o chiar de la mama ei, dintr-un magazin din Houston/Tx. Mi-am adus aminte însă că am dat pe ea o căciulă de bani și am lăsat-o acasă de ciudă ca am putut lua asemenea țeapă. Pe internet, chiar de la producător, prețul era la jumătate! Mă rog, au și texanii văcarii lor. Însă abia în asemenea momente am ajuns la vorbele unui amic din Tyler/Tx, care spunea că nimic nu stă mai bine lângă o pălărie Stetson decât un Colt și o pereche de cizme înalte. Bine, lăsând cizmele de-o parte, cred că și un Smith&Wesson ar face treabă bună. Wow, nici bine nu m-am apucat de scris că m-a și prins spiritul Vestului! A ăluia sălbatic, să ne înțelegem!

Totuși, hai să ne întoarcem la oile noastre. Pardon, la vacile noastre! Oare de ce pe aici, pe la noi, trimiterea la animalul cu pricina are cu totul alte conotații decât la văcarii de peste ocean?!

Ce-o fi cu ușile astea de saloon?!

Dintotdeauna m-am întrebat o chestie: oare de ce ușile alea batante, de saloon, din Vestul american, sunt prinse în balamele mai sus? Și nu de jos, de la podea, ca la toți oamenii normali la cap? Cred ca am petrecut vreo câteva momente în fața ușilor cu pricina de la Little Texas, gândindu-mă la un răspuns rezonabil. Cum nu l-am găsit în timp util, am zis să intru, până nu îngheț. Afară era o temperatură care nu prea se potrivea cu numele crâșmei. Așa că am pus misterul ușilor de saloon pe același raft cu cel privind salariul Andreei Esca. Într-o bună zi, poate ne-o lumina Domnul… Am lăsat misterele de-o parte și, având în vedere că erau și fumători printre noi, am coborât la demisol. Acolo cică poți să duhănești cât vrea mușchiul tău.

Zis și făcut. Trebuie să precizăm că, de cum am intrat, un domn care părea de-al casei ne-a luat în primire și ne-a condus la locul faptei. Spun că părea, pentru că n-avea nici un ecuson în piept. Voi reveni asupra aspectului mai târziu, pentru că lipsa acestui accesoriu era cât pe ce să provoace un mic incident. Dacă vă gândiți la o bătaie în stilul filmelor cu cowboys… îmm, mai gândiți-vă o dată.

Băiete, mâncare și băutură!

Îmm… cu băutura a trebuit s-o las moale, că iar am tras paiul scurt. Știți voi, ăla pe care scrie „șoferilă”. Așa că am luat un ceai verde. A fost atât de bun că m-a uns pe suflet după frigul de-afară. Ca să n-o mai lungim prea mult, am trecut la scopul vizitei noastre. Mai ales că aveam o foame în fizic de nu vă pot spune. Am cerut o supă de vacă cu fasole și o friptură. Tot de vacă, din motive strategice – voiam să văd dacă numele localului are vreo legătură cu ceea ce fac texanii la ei acasă. Ei bine, stimați telespectatori, nu mi-a părut rău. Aici am tras paiul lung! Trebuie să vă spun, cu toată sinceritatea de care sunt capabil, că supa de vacă era mai bună decât aia pe care am mâncat-o la ei în bătătură. Pe bune! Nu știu care să fie misterul, poate vacile noastre rumegă mai duios, poate fasolele noastre sunt mai prietenoase cu sucurile gastrice… Sau poate că, pur și simplu, bucătarul de la Little Texas chiar știe meserie. Aceeași surpriză foarte plăcută am avut-o și la felul al doilea. Spre mirarea mea, mușchiul de vită chiar a fost „medium rare”, cum l-am cerut. Acu’, nu știu dacă l-au ținut pe grill după cum scrie la carte, până a ajuns termometrul la 130 de grade Fahrenheit. Dar pot să vă spun, cu mâna pe inimă, că a fost „de acolo”. De gust, ce să mai vorbim? Strașnic! Așa de mulțumit am fost încât am luat și desert, un cheesecake cu ciocolată, o adevărată bombă calorică dar de un gust tare plăcut la papilă. Am depășit momentul cu oarece remușcări, gândindu-mă la avalanșa de calorii pe care am băgat-o în fizic. Dar mi-am promis solemn, ca, atunci când dă căldura, să-mi prelungesc traseele cu bicicleta. Cu treizeci la sută.

În concluzie, la capitolul haleu, jos pălăria! Chiar și aia Stetson, pe care mi-e jenă să vă spun câți bani am dat.

Autentic și bun gust

Dacă tot eram la demisol și puteam fuma, am găsit de cuviință să aprindem câte o țigară. Așa, în așteptarea notei de plată. Între timp, ne-am aruncat un ochi, critic evident, pe pereți. În sensul ăsta, vă putem spune că mobilierul și decorul seamănă până aproape de identitate cu ceea ce am văzut la orice „inn” de pe Interstate 45. Sau „han”, cum ar fi echivalentul românesc. Adică bun gust și calitate, dar nimic ieșit din comun. Bine, pentru ei. La noi, povestea e alta și ține doar de respectul pe care patronul localului îl are pentru cei care îi trec pragul. Adică, de cele mai multe ori, o chestie chicioasă, care îți cam taie apetitul și care spune cam în ce fel știe să facă patronul parale. După cum spuneam mai sus, nu e cazul la Little Texas. Am remarcat obiecte autentice, dintre care mi-a atras atenția un drapel „The Lone Star State”, pus în ramă, chiar pe dreapta, cum ai coborât la demisol. Apoi, o sabie de cavalerist, atârnată la intrarea în separeu și multe postere și fotografii așezate puțin cam înghesuit dar proporționat dimensiunilor încăperii. Am dat o fugă și pe la budă, care are la intrare delimitarea „Cowboys” și „Cowgirls” așa, ca să nu dea buzna domnii peste doamne și reciproc.

Ia stai puțin, uite că abia acum îmi trece prin cap – oare ce-or face ăia care nu știu engleză?! Că în Texas îmi aduc aminte că, sub cuvintele de mai sus, erau trecute și „Damas” și „Caballeros” iar la noi, cu telenovelele astea, n-aș crede că ar da careva greș. Mai ales „damas”. Revenind la aspectul și confortul de la toaletă, n-am remarcat nimic ieșit din comun, curățenia e la ea acasă iar dotările sunt ok. Nu ies din comun prin nimic, de aceea bănuiesc că proprietarul a mers pe funcționalitate și cam atât. Ceea ce nu e rău. Însă doamna cu care eram a remarcat o problemă la încuietoarea de la „Cowgirls”, care nu prea funcționa. Nu că ar fi rămas înăuntru, Doamne ferește, ci doar că a avut ceva emoții, în momentele de… singurătate, să nu dea peste ea vreun alt consumator grăbit de diverse nevoi presante.

Gândul că poate veni peste tine vreun „caballero” grăbit, care nu știe engleză, poate să-ți provoace un oarece stres, nu credeți?!

Ecusoanele nu sunt un moft, fraților!

Spuneam mai sus că vom reveni asupra chestiunii cu ecusoanele și cred că e timpul să mă țin de cuvânt. Mai ales că incidentul a stârnit ceva zâmbete.

Așadar, eram la masă, savurasem felurile și desertul și stăteam la o tacla, povestind, evident, impresii comparative cu ceea ce văzusem prin America. La un moment dat, se apropie de masa noastră un domn, tot numai zâmbet, și ne întreabă dacă mai vrem ceva. Având în vedere lumina discretă și ruperea de ritm, ne-a luat ceva timp să ne dăm seama că insul cu pricina era de-al locului. Ok, recunosc, zâmbetul l-a trădat, ceea ce ne-a făcut să credem că Jerry Little și-a dăscălit angajații cu privire la felul în care trebuie să abordeze clienții. Adică așa cum nu vezi prin alte locuri. Un plus și un minus, deci am punctat neutru, trecând cu vederea lipsa ecusonului. Mai stăm noi ce mai stăm și, de la un moment încolo, așteptam să ni se golească scrumiera. Ca doar nu era s-o golim noi! În plus, pe masă mai rămăseseră diverse unelte de mâncat, farfurii goale și altele. Trece vreun sfert de oră… nimic! Mai trec vreo zece minute, nimic. „Măi, să fie!”, ne-am zis, „Ia uite cum cade americanu’ la punctaj, pe niște fleacuri care nu se întâmplă nici într-o crâșmă de cartier!” Pe când constatam noi lucrurile acestea, vedem o domnișoară de la o maă din partea opusă localului că vine la noi și, fără nici o vorbă și fără nici o urmă de zâmbet pe față, ne ia vreo două farfurii și tacâmurile. Și pleacă! Evident, am rămas toți mască!!

Misterul s-a lămurit după ce am întrebat-o, direct și fără ocolișuri, cu ce ocazie pe la masa noastră – fata lucra la Little Texas. Incidentul ne-a amuzat, spre sfiala fetei, care a spălat putina mai ceva ca un glonte din țeava revolverului. Atat de jenată a fost, încât n-a mai venit decât după ce ne-am îmbrăcat și eram pe picior de plecare. Bașca, a trebuit să-i dăm indicații clare că cei zece la sută rămași între coperțile notei de plată e atenția pentru ea și cei doi băieți care ne serviseră la masă. Fata și-a revenit la un moment dat și ne-a spus că am nimerit în „happy hour”, așa că avem zece la sută reducere. Ceea ce a avut darul de a ne bucura, oarecum. Prețurile de la Little Texas nu sunt chiar pe buzunarul oricărui văcar. De-al nostru, că unul american ar găsi că seamănă destul de mult cu cele de acasă.

Mi-aș trimite un prieten la Little Texas?

Da, fără discuție. Nu mai încape vorbă, chiar și după povestea cu fata, de la final.

Motivele sunt clare și, ca să fie și mai clar, să le luăm pe rând. Mâncarea este foarte bine preparată și bine prezentată. Chelnerii sunt atenți și, mare lucru, zâmbesc. Trec cu vederea excepția cu văcărița, pentru că a fost un moment amuzant. Atmosfera este autentic americană, muzica ce se scurge din boxele (aproape) invizibile, un country de calitate, este la un volum adaptat foarte bine numărului de clienți. Așa că, daca vreți un loc liniștit, departe de oraș, unde să-ți duci prietenii sau partenerii de afaceri, unde să mănânci bine și să poți discuta în liniște, unde să fie curat și să ai parte de o servire ok, Little Texas este locul potrivit. Chiar și parcarea este bună, locuri destule și spațiu bine delimitat. Mai trebuie să precizăm și că eventualii doritori au la dispoziție ceva locuri de cazare, destul de în regulă din câte am înțeles. Așa, cam de vreo patru stele. Mai mult, fiind pe partea opusă șoselei (sau cimitirului, depinde de gusturi), bănuiesc că și priveliștea e cum nu se poate mai potrivită, cu o panoramă plăcută asupra orașului. Despre terasă nu mă pronunț, vom reveni după ce va da căldura. Mă gândesc însă ca nu poate fi decât un motiv ca Little Texas să fie prima crâșmă ieșeană care să treacă peste nota 9, pentru că am tras o privire și am văzut că spațiul este generos și, bănuiesc, bine amenajat când vremea o permite.

Nota generală – 8,86.

De departe, este cea mai mare notă pe care am dat-o până acum. Și, cred că pe bună dreptate. Chiar mă gândesc ca, la vară, când mă vor vizita amicii din Tyler/Tx, să-i duc pe la Texasul nostru ieșean. Normal, după aceea o să-i bag la borș, tochitură și mănăstiri, cum facem cu toți veneticii. Că alor noștri conducători de urbe nu pare să le pese că mai vin și pe la noi oameni de peste mări și țări, care pot lăsa parale gheboase prin zonă. Dar, știți voi, dacă lor nu le iese nimic… Având în vedere că nota este de peste 8, vă dau, dragi prieteni ai rubricii noastre, și coordonatele GPS ale stabilimentului – N 47.1750; E 27.5981

Domnule Jerry, chiar ai făcut o treabă bună la Little Texas.

Yeehaw!

Pentru sesizări, sugestii și reclamații,

Mogulu’

Note:

Tarife/prețuri: 5

Mâncare/băuturi: 10

Servire: 8

Curățenie: 9

Ambianță: 10

Muzică: 10

Parcare: 10