De vreo doi ani încoace, politicienii și-au adus subit aminte că numai mâine nu-i poimâine și se împlinesc 100 de ani de când România și-a rotunjit frumos frontierele, de la Nistru pân’ la Tisa, vorba lui Eminescu. Mă rog, nu chiar până la Tisa, ci oleacă mai încoace. De fapt, am trecut noi și de Tisa, ba chiar am și pus o opincă, cu nojițele fluturând, deasupra steagului maghiar de pe Palatul Parlamentului din Budapesta. N-am dat jos steagul, doar l-am „îmbunătățit” oleacă. De vreo doi ani încoace, politicienii o tot dau cu centenarul în sus, centenarul în jos, ce facem, cum sărbătorim să iasă cât mai frumos, că, deh, o dată se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire, nu? Ce-o să fie în 2018, vom vedea. Noi am zice că o să fie mai multă vorbă decât faptă, dar hai să mai așteptăm un an. Până atunci, să ne ocupăm de ale noastre. Adică de Iași. Pentru că, de când e România, Românie, Iașul a avut tot timpul ceva de jertfit pe altarul patriei. Recunoștința acesteia s-a lăsat și se lasă așteptată, dar asta e altă discuție. Ce știe toată lumea, dar nu prea pomenește, e că timp de aproape doi ani, România a însemnat Iași. Și invers. Și, fără a exagera câtuși de puțin, dacă nu ar fi existat jertfa Iașului din 1916-1918, putem spune că nici România Mare nu ar fi existat. De fapt, probabil n-ar mai fi existat niciun fel de Românie. Să vedem împreună ce și cum.

Ce ni s-a promis
Orice copil învață la școală că România a rămas neutră în primii doi ani din primul război mondial. Ne îmboldeau și nemții să intrăm în război alături de ei, că aveam o alianță secretă semnată în 1883, ne rugau și francezii, promițându-ne marea cu sarea. Până la urmă, ne-au convins, promițându-ne Ardealul și Banatul până la Tisa, Maramureșul întreg, mergând încă vreo 80 km la nord de Tisa, Pocuția lui Ștefan cel Mare, adică teritoriul dintre Bucovina și Maramureș și Craina sârbo-bulgară, adică valea Timocului, peste Dunăre. În plus, ne-au mai promis că o ofensivă plecată din Grecia îi va ține ocupați pe bulgari, iar dinspre Rusia vor veni câte 30 de vagoane de muniție în fiecare zi. Nu de alta, dar armata română avea în 1916 câte 202 cartușe pentru fiecare pușcă și câte 143 de cartușe pentru fiecare mitralieră, nici cât pentru o zi de război.

În fundul gol
În august 1916, România nu putea produce zilnic decât câte două obuze pentru fiecare tun și câte un cartuș pentru fiecare armă. Că de promisiuni s-a ales praful, n-ar trebui să ne mire. Am intrat în război pe încredere, în fundul gol, pe românește, așa că e un adevărat miracol că am reușit să trecem munții în Ardeal. Pe urmă, a trebuit să ne retragem, că austro-ungarii erau prea mulți, iar trupele bulgaro-turce-germane ne-au bătut măr la Turtucaia, au ocupat două treimi din Dobrogea, pe care aliații noștri ruși nu au apărat-o, și amenințau să treacă Dunărea. Au și trecut-o, așa că a trebuit să ne retragem în preajma Bucureștiului. Familia regală și Guvernul au părăsit Capitala, refugiindu-se la Iași. Mai mult de amorul artei, s-a dat și bătălia pentru București, pe Neajlov pe care, culmea, am fi putut să o câștigăm cu puțin noroc. Abia pe cursul inferior al Siretului am reușit să oprim inamicul. Ca să fim sinceri, mai mult iarna l-a oprit, decât armata română, care pierduse, în doar 135 de zile de război, 250.000 de soldați. Un sfert din efective, în doar patru luni.

Mai mare ca acum
De pe 20 noiembrie 1916, când la zece zile după Guvern și tezaur venea la Iași și familia regală, a început marea epopee ieșeană. Al doilea mare sacrificiu, după renunțarea la titlul de capitală, în timpul lui Cuza. Dintr-o dată, populația Iașului a crescut de cinci ori. Orașul avea 80.000 de locuitori în august 1916. În noiembrie, ajunsese la 400.000, fără a pune la socoteală trupele române și ruse. Efortul primarului de atunci, Gheorghe Mârzescu, de a găsi sedii pentru ministere, depozite pentru tezaur, locuințe pentru refugiați, cazărmi pentru soldați și hrană pentru toată lumea, a fost fantastic. Ne pare rău că acum, la aproape 100 de ani, acel primar nu este amintit măcar printr-un nume de stradă. Cândva, strada dintre bulevardele Ștefan cel Mare și Independenței îi purta numele. Acum, „Mârzescu” e doar o școală gimnazială.

Tezaurul la Vama Veche
Cazarea refugiaților a fost o tragedie în sine, pentru că resursele Iașului au fost solicitate la maxim. Chiar regina a locuit în gara Grajduri vreo două săptămâni, pentru că nu se găsea o locuință convenabilă. Regele era pe front, iar la acea dată prioritară era cazarea civililor. Și nu numai. Primul „încartiruit” a fost tezaurul. Ar fi trebuit să intre în subsolul clădirii Băncii Naționale de pe Ștefan cel Mare, dar nu a încăput, așa că a fost rechiziționată Vama Veche. Era o clădire mult mai nesigură, nefiind ridicată pentru a adăposti valori, ci mărfuri. Cu toate acestea, cât timp a stat tezaurul la Iași, din el nu a dispărut nimic.

Exemplul primarului
Pentru refugiați, au fost amenajate birouri de încartiruire, la Gară, la Primărie și chiar la casa primarului. Mârzescu s-a mutat la etaj, iar parterul a fost amenajat ca dormitor temporar și punct de tranzit pentru refugiați. Casa încă există, peste drum de Corpul A al Universității, iar lângă ea funcționează acum un birou xerox și un bar studențesc. Nicio placă nu amintește de fostul primar al Iașului. Familia regală a fost cazată în Casa Cantacuzino, pe atunci comandamentul Corpului IV Armată, iar acum Palatul Copiilor.

Copoul pentru oficiali
În casa Greceanu, „gangul ghinioniștilor” de azi, se țineau consiliile de miniștri. Ministerul afacerilor externe funcționa alături, în actuala Casă a Armatei. Peste drum, în „școala pentru fii de militari” erau Marele Cartier General al armatei și misiunea franceză. Ministerul de Război și cel al Instrucțiunii funcționau în corpul A al Universității. Ofițerii ruși fuseseră cazați în actualul Palat al Culturii, aflat încă în construcție, dar locuibil. Aliații noștri ruși l-au făcut de nerecunoscut. Au smuls parchetul de stejar și l-au folosit pentru a-și încălzi samovarele de ceai, au scrijelit pereții și i-au smuls geamurile cu tot cu cercevele în nopțile lor de beție.

Alimente cu rație
Refugiații civili au fost cazați în casele ieșenilor, mai de voie, mai de nevoie. Pentru a limita specula, Primăria a impus menținerea chiriilor la nivelul din octombrie 1915. S-au plafonat și prețurile alimentelor, cu consecința firească a dispariției lor de pe piață și a înfloririi pieței negre. Într-un final, Primăria și-a asumat și hrana refugiaților, vânzând pe cartel legume și alimente de strict necesitate. Rația unui ieșean sau refugiat în acele timpuri era de 250 de grame de pâine sau mălai și 10 grame de sare pe zi. La jumătate din rația impusă de trupele de ocupație germane în București, dar Iașul era suprapopulat.

Cafea = orzoaică
Cine avea bani, putea mânca la restaurant, dar se făceau cozi imense pentru o porție de fasole. Carnea era pe sponci, iar restaurantelor li s-au impus zile în care puteau vinde feluri cu carne și s-au limitat și porțiile, pentru ca o vacă tăiată să hrănească pe cât mai mulți. S-a interzis cofetăriilor să mai fabrice prăjituri sau torturi, pentru că nici zahăr nu se găsea. Doar ceaiul băut la restaurant putea fi îndulcit cu zahăr. Și „cafeaua”, de fapt orzoaică sau cicoare prăjită. Cafeaua veritabilă începuse să dispară încă din 1914, iar în 1916 o mai vedeai doar în poze.

Exista și viață mondenă
Asta era viața ieșeanului de rând, căci viața mondenă și-a urmat cursul. Actorii principali erau ofițerii, mai ales cei ruși, la care se adăugau scutiții de front, speculanții, diverși afaceriști dubioși și îmbogățiții de război. Petreceri, desfrâu, mașini de lux, trăsuri și cai albi. Fericiții dintr-o perioadă în care țara sângera, iar Iașul gemea.

Aliații ne-au jefuit
Puțin cunoscute sunt relațiile cu aliații ruși în al doilea an de război. În 1916, a mai fost cum a mai fost. Rușii au insistat ca familia regală și Guvernul să ia calea exilului, odată cu tezaurul. Chiar pregătiseră la Cherson, la gurile Niprului, tot ce trebuia pentru găzduire. Regele a refuzat ferm, pentru a rămâne alături de poporul și armata sa. Cât mai rămăseseră. Faptul că a rămas la Iași era să-l coste viața. După revoluția burgheză din Rusia, din februarie 1917, trupele ruse s-au retras de pe front, plecând spre casă. La Mărășești am rămas singuri. O bună parte din armata română a trebuit mutată în interiorul a ce mai rămăsese din țară, pentru a escorta trupele „aliate” aflate în retragere. Nu de alta, dar jefuiau și ardeau mai ceva ca o armată de ocupație.

Episodul de la Socola
În toamna lui 1917, situația a devenit critică. Iașul colcăia de trupe ruse, în bună parte bolșevizate. Lenin făcuse deja planurile unei „revoluții” care să proclame Republica Sovietică Socialistă România. Episodul de la Socola, scos din manuale, este ilustrativ pentru acea vreme tulbure. În gara Socola funcționa cartierul general al trupelor ruse, care comanda ce mai rămăsese din armata rusă nebolșevizată, condusă de generalul Șcerbacev. În total, vreo 300 de oameni. Acolo au ajuns în decembrie 1917, 80 de agitatori bolșevici, conduși de Simion Roșal. Acesta a preluat comanda trupelor ruse de la Socola și a fost la un pas de a-l aresta pe Șcerbacev, dacă acesta nu ar fi reușit să fugă la români. Planul lui Roșal era de a-l aresta sau asasina pe regele Ferdinand și de a proclama România republică sovietică. Din fericire, nu a reușit.

Monumentul vulturului
Pe 22 decembrie, un batalion român, întărit cu soldați și ofițeri din misiunea franceză, a atacat la baionetă cuibul bolșevic de la Socola, lichidându-l. De Crăciun, două trenuri cu trupe bolșevice au ajuns în gara Socola, fiind întâmpinate de români cu mitraliere. Alte lupte s-au dat la Aroneanu, de unde o baterie de artilerie amenința Iașul. În amintirea acelor lupte, cu foștii aliați deveniți peste noapte dușmani, a fost înălțat monumentul vulturului de pe Bucium.

Două din trei uniri
Iașul a rămas capitală până în noiembrie 1918. Aici a fost primită unirea Basarabiei. Tot aici, unirea Bucovinei. Doar întoarcerea Guvernului și a familiei regale la București, ca învingători, în noiembrie, a făcut ca unirea Transilvaniei să fie oficializată acolo, iar nu la Iași. Din trei uniri din 1918, două s-au făcut cu Iașul capitală. Peste doi ani, sperăm ca politicienii români să-și aducă aminte de asta. Sau măcar să le-o amintească consilierii lor. Și, până atunci, n-ar fi rău ca în compensație pentru momentele 1859 și 1916-1918, oficialii de la București să dea Iașului și Moldovei o infrastructură rutieră care să lege într-adevăr provinciile istorice ale României.