De vreo săptămână, de când s-a anunțat că Timișoara va fi în 2021 Capitală culturală europeană, forumurile de discuții de profil au devenit locuri amuzante. Discuțiile sunt dominate nu de programul prognozat al manifestărilor din capitala Banatului, nici de strategia culturală a municipiului de pe Bega, ci de rivalitatea dintre clujeni, care înghit înfrângerea mai greu chiar decât Bucureștiul. Iar timișoreni nu-și mai încap în piele de mândrie. De o parte, clujenii spun că Timișoara, cu problemele sale nerezolvate legate de activitatea clanurilor interlope din centrul orașului seamănă cu orice, numai a capitală culturală, nu. De cealaltă, timișorenii le bat obrazul că un oraș cultural european, cu o puternică minoritate maghiară ar trebui ca măcar plăcuțe bilingve să aibă, dacă nu chiar un program închegat de colaborare cu ungurii. Ca mai totdeauna, adevărul e undeva pe la mijloc. Au dreptate și unii, și alții, într-o măsură mai mică sau mai mare. Noi am ieșit din joc încă din semifinale, așa că cearta din Ardeal ne privește doar ca material didactic. Care este, la urma urmei, rețeta unui oraș al cărui brand să fie cultural? Pentru că, dincolo de titlul vremelnic de Capitală culturală europeană câștigat de alții, Capitala culturală a României rămâne la Iași. Se poate trăi din cultură? Dacă da, cum?

De unde s-a plecat
Să ne înțelegem. Victoria în bătălia pentru titlul de capitală culturală i-a uimit în primul rând tocmai pe timișoreni. Și-au dorit-o, firește, dar nici ei n-au îndrăznit să spere că vor bate Clujul și Bucureștiul. Dimpotrivă, presa locală timișoreană era mai degrabă pesimistă cu privire la șansele capitalei Banatului. Au răsuflat ușurați când Iașul a ieșit din cursă, pentru că le era teamă de faptul că, la urma urmei, orașul de pe Bahlui a fost întotdeauna asociat cu greii literaturii române. S-au uitat cu invidie la Cluj, pentru că acesta a devenit în ultimii ani o adevărată capitală muzicală a țării, de la operă până la muzică electronică și heavy metal. Timișorenii trăiesc din acest punct de vedere doar cu nostalgia faptului că au dat muzicii românești legendara formație Phoenix și că au găzduit, între 1981 și 1988, un festival la fel de legendar, TimRock. Festivalul a murit încă de pe vremea lui Ceaușescu. A fost revigorat acum vreo patru ani, dar a murit definitiv în 2013, când nici municipalitatea timișoreană, nici firmele private locale nu l-au mai sponsorizat.

Comparații
Timișoara nu are nici măcar un festival de anvergură națională, indiferent de domeniul cultural la care ne-am gândi. Iașul are două, Festivalul Internațional al Educației și Festivalul Internațional de Literatură și Traducere. Amândouă păcătuiesc tocmai prin ceea ce ar trebui să reprezinte principalul atu: amploarea. Dacă ne gândim la primele ediții ale FIE și FILIT, remarcăm ușor că ambele au reunit zeci de evenimente sub aceeași umbrelă. Puțini ieșeni ar putea nominaliza însă un eveniment central, unul care să reprezinte coloana vertebrală a festivalului. Festivalul clujean Untold este destinat muzicii electronice. Firește, nu e singurul stil, pentru că se cântă și Dance, și Trance, și EDM și muzică experimentală, dar când spui Untold, spui în primul rând muzică electronică. Faptul că festivalul clujean are o coloană vertebrală, îi dă individualitate. Nu degeaba a câștigat anul trecut titlul de Best Major European Festival și nu degeaba adună câte 200.000 de oameni la un loc în fiecare an. O astfel de coloană vertebrală este necesară și festivalurilor culturale ieșene, dacă vor să depășească limitele orașului și să devină efectiv internaționale. Caracterul internațional al unui festival este dat în primul rând de publicul prezent, mai puțin de invitați.

Juriu independent
Dosarul de candidatură al timișorenilor a avut câteva puncte cheie, care i-au asigurat succesul. Proiectele culturale propuse și cooptate în dosar au venit de pretutindeni: de la artiști individuali, de la Primărie, de la ONG-uri, de la universități, adică de la oricine avea un minim de implicare în fenomenul cultural. Cel mai important a fost însă faptul că selecția a fost asigurată de un juriu independent de organizatori, ceea ce a făcut ca pe lista finală să intre într-adevăr doar cele mai bune proiecte. Un lucru care nu s-a reușit încă la Iași, dar care este la modă în întreaga Europă, a fost exploatat din plin.

Oraș deschis artelor
Tradiția Iașului, construită mai ales în a doua jumătate a secolului XIX și primele decenii ale secolului trecut, este întrucâtva împovărătoare. Cultura ieșeană este predominant clasică, tributară teatrului și operei în accepțiunea lor de dicționar. Timișoara a adoptat, încă din 2009, ca brand cultural, conceptul propus de un ONG: „Open Art City”, oraș deschis artelor. Asta a însemnat susținerea nediscriminatorie de către municipalitate a unor idei artistice și culturale alternative, alături de cele clasice. Timișoara are o Grădină japoneză, dar și una de artă digitală, în timp ce galeriile noastre adăpostesc doar artă standard. Acțiunile de happening, de performance stradal, de artă stradală, destinate unui public grăbit și afon în ce privește arta, sunt excepții la Iași, dar normă la Timișoara. Cea mai importană componentă a unui brand cultural este în fond, participarea. Ieșenii nu sunt obișnuiți încă să se implice, fie și ca simpli spectatori, în fenomenul cultural. Pentru noi, cultură înseamnă în bună parte doar partea sa organizată: expoziții, teatru, operă, muzee.

Controverse
Și mobilierul urban poate reprezenta o componentă a brandului cultural. Neglijată la noi, vie, chiar dacă șocantă într-o oarecare măsură, la Timișoara. Primăria de pe Bega a cheltuit anul trecut 150.000 de euro pentru instalarea unor statui în oraș, mai ales în centrul său istoric. Cinci dintre ele au intrat într-un top al celor mai nereușite statui din lume, întocmit de vizitatorii site-ului Bored Panda. Primarul Timișoarei i-a făcut pe autorii topului „dobitoci” și a mers mai departe. Nu suntem critici de artă. După noi, statuile sunt îngrozitoare, dar lumea culturală timișoreană a avut și alte opinii. Încăpățânarea lui Nicolae Robu a fost chiar apreciată, tocmai sub aspectul brandului de oraș deschis artei, sub orice formă a ei. În fond, simbolul orașului Bruxelles este o fântână arteziană reprezentând un copil care face pipi. Iar una din cele mai fotografiate statui din Rotterdam înfățișează un câine așezat pe vine, care tocmai își face nevoile fiziologice. Iar materiile fecale sunt și ele turnate în bronz, sub coada câinelui.

Transformare
Din punct de vedere cultural, Timișoara a pariat pe deschiderea către orice formă de artă și a câștigat. Sau este pe cale să câștige, pentru că brandul orașului este încă în dezvoltare. Polițiștii locali erau să amendeze un grup de tineri costumați în stilul sec. XIX, în cadrul unui performance stradal, pentru că aceștia nu aveau o autorizație să fie îmbrăcați așa. Când un ONG a vizitat fosta fabrică de tricotaje din Timișoara, aflată în lichidare, directorul s-a crucit când i s-a spus că turnul de apă, vechi de peste 100 de ani, ar fi foarte potrivit pentru manifestări culturale. Scurt, i-a dat afară pe ONG-iști. Cert este că arta clasică nu poate reprezenta un brand de succes nici măcar în orașe consacrate din acest punct de vedere, precum Veneția sau Milano. Deschiderea către cultura și arta moderne, orice formă ar avea, este cheia pentru consacrarea ca destinație culturală. Iașul nu poate trăi doar din biletele tăiate elevilor aduși cu clasa să vadă bojdeuca lui Creangă și Palatul Culturii.

La Iași, turnuri de fildeș conservatoare
Un atu pentru Iașul cultural este reprezentat de faptul că orașul găzduiește un liceu de profil și o universitate de arte. Acestea ar trebui să reprezinte atât pepiniera viitorului cultural al Iașului, cât și factori activi. Puțini sunt însă elevii și studenții ieșeni pe care să-i vezi implicați direct. În fiecare an de studiu, Colegiul Național „Octav Băncilă” are aproximativ 80 de elevi, deci aproape 1.000 în total. Universitatea de Arte „George Enescu” (UAGE) are înscriși în acest an, 1.026 de studenți. Pe câți i-ați văzut însă pe străzi? Grădina Botanică sau zona Breazu ar putea adăposti fără probleme o tabără de sculptură pentru studenții de profil. Ei își cioplesc bolovanii și copacii sau înnoadă sârme și table de oțel, ieșenii vin să-i vadă pe viu. Trupe de studenți ar putea ține spectacole de teatru sau concerte în aer liber. Se întâmplă cumva pe Ștefan cel Mare, unde mai vezi seara două-trei fete cântând la vioară, cu o cutie în fața lor, dar acest lucru este departe de a însemna că arta se coboară în stradă. Din păcate, instituțiile noastre de profil își mențin caracterul de turnuri de fildeș conservatoare. Lista masteratelor disponibile la UAGE, de exemplu, este înțepenită și rigidă, fără vreun titlu nou. La Timișoara a funcționat o vreme un masterat de management al resurselor culturale. Specializarea a dat doi dintre specialiștii care au lucrat la dosarul de candidatură a Timișoarei la titlul de Capitală culturală europeană. S-ar părea că a mers.

Se poate trăi din cultură?
Orașe precum Iașul, deși cunoscute ca destinații culturale, suferă tocmai la acest capitol. Sunt însă și orașe de care nici nu te-ai gândi că au o ofertă culturală. Chicago este cunoscut ca oraș de business, dar deține un Institut de Artă celebru în toată America și are câte o atracție culturală la fiecare 7.500 de locuitori. Oare Iașul are vreo 40 de astfel de atracții? În Dallas există câte o atracție la 5.000 de locuitori, iar în New York, alt centru de afaceri, câte una la 3.000 de locuitori. Muzeul Metropolitan de Artă este poate cea mai cunoscută atracție a New Yorkului, în afara celebrelor parcuri Central și Pospect. Cel mai cultural oraș american este considerat sediul Microsoft, Seattle, care găzduiește aproape 2.000 de atracții culturale, adică una la fiecare 350 de locuitori. Uimitoare este Chihuly Garden and Glass, care adăpostește sute de sculpturi din sticlă. Muzeul Zborului deține un planor construit de frații Wright acum peste 100 de ani, iar exemplele pot continua. Am vorbit de SUA tocmai pentru că această țară nu este cunoscută pentru cultură, ci pentru tehnică. În Lumea Veche nu te poți învârti fără să dai de cultură. Un orășel precum Olot, situat la granița Spaniei cu Franța, trăiește practic din turism, iar o bună parte din cei 31.000 de locuitori lucrează direct în componenta culturală a acestui turism. Olot este plin de galerii de artă, săli de expoziție, sculpturi stradale, atât moderne cât și medievale, ca și de clădiri istorice splendide. Muzeul Sfinților sau muzeul de artă Garrotxa sunt printre cele mai vizitate obiective. Localnicii au profitat din plin de faptul că în preajma orașului se află patru vulcani stinși pentru a înființa așa-numita „bucătărie vulcanică”. E un lanț de 17 restaurante care s-au înțeles practic să ofere un meniu unitar, pe jumătate local, pe jumătate inventat, dar cu eticheta de „meniu vulcanic”. Idei simple, care îți permit să salți prețul aceleiași străchini de fasole fără ca turistul să se simtă jecmănit.