“Casa asta este plină de amintirile tale ca un castel scoțian de fantome. N-aș putea locui aici nicio noapte”, spunea un personaj dintr-o piesă de teatru. Cam de genul ăsta este și Iașul, cu marea diferență că tocmai ”fantomele” îl fac mai simpatic. Pe unele, le știe aproape toată lumea și le crede mai ceva ca pe Evanghelii. Pe altele, le știe aproape toată lumea, dar toți zic că sunt povești nemuritoare. De unele se zice că le cunosc doar inițiații în tainele dulcelui târg. Sunt legendele Iașului. Cele care fac diferența între târgul bahluian și orice alt oraș cu peste 300.000 de locuitori. Nu că n-ar avea și ei legende. Le-or fi având, dar nu-s ca ale noastre, nu-i așa?

Fantoma din Copou
Că tot vorbeam de fantome. Știți Casa cu fantome, nu? E faimoasă în tot Iașul, cu excepția Copoului, unde și este situată. Renumele i se trage de la aerul său sumbru. O casă cu etaj, de un cenușiu închis, cu brazi înalți în curte și cu un decor ciudat, din pietre de râu clădite una peste cealaltă. Dacă n-ar avea lumini aprinse, ți-ar fi teamă să treci pe-acolo noaptea. Ziua mai merge, că în curte e și un coteț cu găini ”americane”, de-alea pitice. Noaptea, se zice că dincolo de gard apare un chip diabolic. Pe net a și circulat o poză cu un astfel de chip. Photoshop-ul să trăiască! La un moment dat, erau atâția curioși care ”păzeau” casa în timpul nopții, că nevasta proprietarului a tras cu pușca în aer, să-i împrăștie. De ce totuși nu este cunoscută în Copou drept Casa cu fantome? Păi, Copoul e un cartier destul de rarefiat, în care multă lume se știe cu multă lume. E greu să-l crezi pe fostul deputat Dumitru Rădăuceanu fantomă, iar soția sa nu seamănă cu una nici atât.

Legenda Copoului
A propos de Copou, știți de unde vine numele cartierului? Se zice că acum 360 de ani, prin Iași și-au făcut drum tătarii, la un shopping gratuit, pe bază de jaf. Vasile Lupu ar fi fugit prin vecini să caute ajutoare, iar nevastă-sa, Teodosia, ar fi fugit unde-a văzut cu ochii, în pădurea care se întindea pe-atunci cam de pe la actuala universitate la deal. Întors în Iași, domnul ar fi început să o caute și ar fi găsit-o cu ajutorul unui câine de vânătoare, un ”copou”, plural ”copoi”. De acolo, cică, și numele zonei. E doar legendă. Campania tătarilor a existat, într-adevăr, în 1650, iar domnitorul le-a zis boierilor că se duce după ajutoare și dus a fost, cu tot cu nevastă și fecior. S-a întors, cu tot cu nevastă și fecior, după ce s-a mai răcit cenușa Iașilor și s-a apucat să-l reconstruiască, începând cu mănăstirea Golia. Scorburi erau ele prin pădure, dar niciuna nu a adăpostit-o vreodată pe Teodosia. Iar singularul ”copou” nu este atestat în limba română. Câinele cu pricina se cheamă ”copoi” și la singular, și la plural. Deci, nu se știe de unde vine numele dealului.

Schelet în Bahlui
Tot de Vasile Lupu se mai zice una faină. După ce a murit, a fost înmormântat în curtea mănăstirii Trei Ierarhi, care pe-atunci cobora spre Bahlui, iar râul, încă neregularizat, curgea mai spre zidurile mănăstirii. Odată, când a venit Bahluiul mai mare, ar fi măturat cimitirul domnesc, luând cu el și ciolanele lui Vasile Lupu. Scheletul ar fi fost recuperat din noroi, identificarea fiind făcută după inelul purtat pe deget. Puțin macabră legenda. Și cu foarte puțin adevăr în ea. Vasile Lupu a murit la Istanbul, unde a fost și înmormântat. Osemintele i-au fost aduse la Iași mult mai târziu și puse unde sunt și acum, în biserică. Niște oase au ajuns în Bahlui, dar nu ale domnitorului, ci ale Teodosiei, aruncate de călugării greci care au ținut un timp mănăstirea. Osemintele n-au mai fost recuperate, ci doar inelele doamnei și ale fiului mai mic.

Hrubele de sub oraş
De legendele hrubelor din Centrul civic aproape că nici nu mai are rost să vorbim. Toată lumea le știe, chiar dacă prin ele nu merge nimeni. O legendă spune că un pasaj subteran lega vechea Curte Domnească, adică Palatul Culturii de azi, de mănăstirea Cetățuia. Alta, că un tunel făcut pe vremea lui Ștefan cel Mare ar merge din centru până, hăt, spre Podu Iloaiei. O umbră de adevăr există, într-adevăr. Din Cetățuia, mănăstire de refugiu a domnitorilor în caz de tătari, turci, austrieci etc., pleca pe vremuri un tunel. Nu ducea la Curtea domnească însă, ci doar nițel dincolo de zidurile mănăstirii, ieșind tot pe dealul ăla, prin pădure. Iar Ștefan cel Mare, săracul, ar fi făcut el tunel, dar de la Suceava la Hârlău, la Răreșoaia. N-avea el treabă cu Iașul, care era doar un târgușor mărunt pe-atunci. Hrube există, dar erau doar pivnițele caselor târgoveților. Iar dintr-astea sunt multe, într-adevăr. Așa de multe, că unele comunicau între ele. Și comunicau așa de bine, că prin ele s-a amenajat sistemul de canalizare din centru.

Din zilele noastre
De dată mai recentă este legenda tunelului de la Hârlău. Ăla prin care urma să meargă calea ferată spre Botoșani, pe care l-a prins revoluția din 1989 nefăcut și așa a rămas. Legenda spune că localnicii folosesc tunelul drept beci. Damigene, murături și alte asemenea. Nu vă repeziți să luați borcanele de-acolo. E doar legendă. Tunelul nu este chiar în spatele casei, ci în câmp. Murăturile sunt în beciurile de sub casele orășenilor din Hârlău.