Săptămâna trecută, tot clanul muzical Iglesias a fost prezent în România. Julio ăl bătrân şi cel tânăr au cântat la Iaşi, în timp ce Enrique, ăla mai sexy şi mai talentat, a ales Bucureştiul pentru a-şi strânge obişnuita recoltă de selfie-uri cu fanele delirante. La Iaşi, atmosfera a fost tipică meleagurilor moldovene, cu un Julio Iglesias molcom, uşor expirat ca şi bancurile sale erotice, un pic mai proaste chiar decât cele ale lui Florin Piersic. Dar atmosfera a fost tonică, în ciuda sonorizării stridente, care a scos din baterii până şi aparatul auditiv al patriarhului Iglesias. Despre culisele concertului de la Iaşi, am aflat ceva detalii din jurnalul ţinut de Julio pe genunchii fetelor din backing vocals.

• Pregătindu-mă pentru concert, mă priveam în oglindă şi meditam la vida mea de artist, cum de mi-a rezervat soarta un aşa parcurs sinuos şi, totuşi, atât de simplu. Am pornit ca junior în poarta de pe Santiago Bernabeu şi am ajuns senior pe stadionul Emil Alexandrescu din Iaşi. Cu o lacrimă în ochi, m-am gândit la acel sentiment de ratare care te încearcă când vezi ultima picătură scurgându-se din sticla de whisky. Noroc că am fost chemat în scenă, că inundam naibii vestiarul băieţilor cu o tonă de rom jamaican, un fel de Aqua dulce, aqua sala pregătită special pentru turneu.
• Aşa cum mi-am obişnuit fanii, am tot felul de glume în program, în afara songurilor mele de succes. Normal, cele cu sex prind cel mai bine la publicul meu, mulţi dintre spectatori ascultându-mă cu gura căscată. După concert, mi-am pus din nou metafizica întrebare: ce e mai bine ca artist, să ai parte de un cor de fluierături sau de unul de sforăituri?
• Le-am spus fanilor mei ieşeni povestea cu tipul care spărgea gheaţa din faţa uşii hotelului din Braşov, pe vremea când eu eram un neica nimeni şi concertam la Cerbul de Aur. Impresionat, m-am gândit cât de voinici sunt românii, ce popor vânjos şi muncitor sălăşluieşte aici, între Carpaţi. Un domn de aici mi-a confirmat parţial impresia, spunându-mi că n-or fi ei, românii, atât de puternici, dar că au avut timp de zece ani un preşedinte care s-a comportat ca un adevărat spărgător de gheaţă, fiind un exemplu pentru întreaga naţiune. La întrebarea dacă distinsul preşedinte e el cumva vreun fan de-al meu, simpaticul domn din Iaşi mi-a răspuns râzând că acestuia îi plac doar maneliştii, o specie locală de latin loveri. Oricum, i-am promis că voi reveni cu siguranţă la Iaşi, mai ales că aici mi-am lăsat o parte din mine, respectiv vocea.