„La fel ca-n Răscrucea de vânturi a surorilor Bronte, venise şi-n viaţa mea un moment în care a trebuit să aleg între a muri de foame sau a-mi permite să înfulec câte o shaorma pe minut. Absolvisem Literele la Cuza, publicasem trei plachete de versuri pe Facebook, mă îmbătasem la două lecturi publice, prin urmare eram o tânără autoare de viitor. Problema e că tendinţa mea de a fi livrescă intra într-un puternic conflict cu cât se poate de concreta nevoie de bani. Aşa că de aici şi până la a mă angaja la un salon de masaj erotic nu a fost nevoie decât de un interviu de două minute cu patronul.

„Fata moşului”
Am primit numele de Lelia, deşi eu mi-aş fi ales Doamna T., Scarlett sau Tess. Dar cum specificul salonului era unul rustic, cu decoruri ca-n Pădureanca lui Liviu Rebreanu, nu puteam veni cu chestii aristocrate care să intimideze clienţii. Patronul m-a asigurat că, dacă va face ceva bani, îşi va permite să înlocuiască ştergarele, catrinţele şi vârtelniţele cu nişte cearşafuri şi feţe de pernă de mătase şi că tot atunci va schimba şi numele salonului, din „Fata moşului” în „Excelsior Erotic Style Imperium”.

La început, mi-a fost greu. Viziunile mele erotice stilizate de lecturile din literatura romantică germană nu se pupau deloc cu alura grosieră a clienţilor usturoiaţi care-mi intrau pe mână. N-aveam deloc chef să le mângâi bătăturile de la picioare cu palmele mele catifelate, făcute să vibreze tactil doar cu coperţile poemelor Lordului Byron.

Căţei sau mujdei
Când trebuia să-mi lipesc sânii de pieptul păros al vreunui negustor venit la târg, închideam ochii şi mă gândeam că, de fapt, alin suferinţele tânărului Werther, iar Goethe stă într-un colţ şi ne priveşte inspirat. La început devastatoare pentru fina mea percepţie olfactivă, transpiraţia patronului cofetăriei din capătul străzii a devenit, cu timpul, aroma afrodisiacă a amantului doamnei Chatterley, graţie capacităţii mele de a evada în spaţiul livresc. Totuşi, nu-mi venea deloc uşor să am zvâcnirile ferme ale unei ţărăncuţe din scrierile semănătoriste, cam cum şi-ar fi dorit clienţii abrutizaţi ai salonului cu specific rural. Aşa că am încercat să-i educ, treptat. De pildă, le-am explicat, cu tandreţe, că eliminarea pâmântului negru dintre degetele de la picioare nu trebuia să fie o chestiune opţională. Prima victorie am obţinut-o convingând un fermier că gura nu-i va mirosi prea tare dacă alege să mănânce căţeii de usturoi întregi, în loc să-i facă mujdei. Sigur, era un pas mic pentru dieta lui, dar uriaş pentru sănătatea simţurilor mele. Oricum, totul mergea bine cu proletarii mei, până când au început să vină politicienii la salon. Lucrurile au început să se schimbe radical.”

(va urma)