În vremuri de mult apuse, când Palasul era încă în construcţie, iar moş Cârlan visa la un Bahlui navigabil, trăia la Iaşi un anticar bătrân-bătrân, cu şosete de lână şi batistă de mătase, despre care unii spuneau că-i cel mai priceput negustor de antichităţi din fundu’ Moldovei, în timp ce alţii îl considerau doar un şarlatan manglitor. Ăştia din urmă îl bârfeau că, printre multe altele, ar fi şutit în tinereţe ediţii princeps Jules Verne, de pe la expoziţiile organizate tocmai… la Oneşti, cu ocazia Zilelor Călinesciene.
Romantic incurabil, sensibil la elogii, dar cu inima neagră din cauza bârfelor scornite pe seama sa, anticarul nostru încerca să se ţină departe de răutatea vremurilor, căutându-şi liniştea pasageră în braţele fecioarelor care îi treceau pragul şandramalei de pe fosta stradă Lăpuşneanu, actualmente “Regina Elena (Udrea)”. Una din poveştile cu care bătrânul anticar – cunoscutul, inegalabilul şi mereu romanticul Dumitru Grumăzescu – obişnuia să înduioşeze inimile plăpânde, de 16 – 22 de ani, era aceea că, scăpând la mustaţă de-o orbire, primul lucru cu adevărat frumos pe care l-a văzut după operaţie a fost o carte de poezii cu autor necunoscut, pe motiv de lipsa coperţilor, dar că, dumirindu-se mai târziu că-i vorba de Eminescu, şi-a jurat să-l colecţioneze şi să pună totul într-o bibliotecă publică, numai să-i dea statul bani. Asta ca să dea bine la povestea de agăţat fete, pentru că fizicul nu-l prea ajuta (nici atunci, nici acum, ce-i drept). Cert este că unele credeau, altele, majoritatea, nu.
Mai libidionos de fel, pe fondul vârstei înaintate şi-a săbiuţei ruginită de vremuri, bătrânul anticar „Grummy” sărea, încă, în două picioruşe, râdea şi îşi ţuguia buzişoarele, recita la foc automat glumiţe răsuflate şi poveşti deocheate, pupa şi strângea cu foc mânuşiţe şi, ca din greşeală, bucuşoare; într-un cuvânt, se străduia din răsputeri să stârnească dorinţa domnişoarelor aflate în căutare de poveşti cu parfum de epocă… decadentă. Iar dacă nici asta nu le înmuia „răceala” pe care o manifestau faţă de-un cur bătrân şi zgârcit, anticarul nostru redevenea serios, se înfoia, etalându-şi vasta cultură semidoctă, le ademenea, promiţându-le burse prin străinătăţuri şi-un viitor mai bun sub pulpana sa flască, or, în caz de inimă de-a dreptu’ împietrită, le ispitea, arătându-le fragmente din comoara pe care cu grijă o adunase, în ani şi ani de fraiereli negustoreşti. Unele credeau, altele nu. Cert e că bătrânul anticar şi-a trăit viaţa între mânuşiţe şi bucuşoare tinere, supărat pe bârfitori şi aşteptând banii de la stat. Dacă n-o mai trăi şi astăzi… alături de ediţia princeps a volumului de Jules Verne şutit la mare artă în toamna lui 1986, după ce a eşuat lamentabil în încercarea de a agăţa o puştoaică de liceu (brunetă ca cea din poză).
P.S.: Nea Grumy, proprietarul de drept al cărţii încă mai trăieşte şi-ţi urează, vorba Poetului colecţionat de matale: „La trecutu-ţi mare, mare viitor!”. Vezi că săptămâna viitoare vine din nou pe la noi, prin târg!
