Scene desprinse parcă din filmele cu proşti de la Bolywood, stimaţi cinefili şi amatori de comedii spumoase, relatate pe larg prin instanţele ieşene. Să te cruceşti, nu alta, când auzi până unde poate să ducă prostia omenească şi să te miri cum de astfel de personagii îşi duc liniştiţi traiul pe lângă noi, başca, vrând să li să respecte şi Carta Universală a Drepturilor Omului. Pentru cine a văzut comedia americănească „Marea mahmureală”, ajunsă acuma pe la seria a doua, scenele pe cari ne-a fost dat să le-auzâm pe viu la şedinţa den Trebunal merită un scenariu de Tarantelo, nu alta. Se făcea că, mai anul trecut pe vremea asta, era un hoţ cari voia să spargă un butic. Nu ştim clar contextul, dacă era hoţ de meserie, ori băutura l-o împins la aşa o faptă antisocială. Cert este că omu’ nostru, dat în viciul băuturii ş-al fumatului, o vrut să-şi facă nişte provizii. S-o aburcat pe geamu’ de la baie al gheretei, iară când ş-o dat drumul, ca să zicem aşa, o nimerit taman cu capu-n budă, de o făcut-o ţăndări. Nimic nu-l împiedică însă. Băgaţi acuma o muzică din aia de acţiune, ca la Mission Imposibăl, şi imaginaţi-vă următoarea scenă. Ca să păcălească camerele de luat vederi şi laserele cari erau numai în creieraşul lui netezit de alcool, spărgătorul nostru îşi confecţionează repede o cagulă dintr-o pungă de chipsuri, pe cari ş-o trage pe ochi, iară pe mâini îşi trage sconcşii transpiraţi din picioare, ca nu cumva să lase amprente prin lichidul scurs din veceu. Am uitat să vă spunem că magazinul era gol, iară patronul-vânzător era acasă la nevastă, aşa că înfruntarea crâncenă de la casa de marcat iese din scenariu. Norocul hoţului, cari o umplut o sacoşă de trabuce şi sticloanţe dintr-acelea scumpe şi o fugit pe uşă, fără să-l deranjeze cineva. Prostia maximă abia acuma vine. Cică după ce s-o văzut cu marfa-n traistă, hoţul nostru cel hapsân o vrut să mai dea o lovitură. De data asta pe uşa din faţă de la butic, cari o declanşat, normal, alarma. Şi uite-aşa, cariera eroului nostru negativ o sfârşit la bulău. Doar doi ani de răcoare, că prostia cică o devenit acuma, cu noile coduri de procedură penală şi civilă, circumstanţă atenuantă la furtul calificat. Ca să rămânem totuşi în atmosfera de Hollywood, filmul nostru are parte totuşi şi de happy-end. În sensul că patronul de la minimarket o renunţat la daunele pentru veceul spart – nu mult, vreo 300 de lei, gândind probabil că o fi fost şi el beat la viaţa lui şi ştie cum e să calci prin străchini. Asta se întâmplă la Iaşi, oameni buni, în vreme ce americanii să scarpină după ureche pentru un remake ori o continuare la un serial obosit. Spuneţi şi voi dacă viaţa asta nu merită trăită… (Teroare la minimarket sau Viaţa bate filmul)