Săptămâna trecută, britanicii au fost chemați la urne să se hotărască dacă mai vor în UE sau nu. Referendumul a plecat de la o ceartă internă din partidul de guvernământ, cel conservator. Premierul era pro-european, o bună parte din partid, eurosceptic. Ca să le închidă gura contestatarilor, David Cameron a organizat referendumul, ca toată lumea să vadă că majoritatea britanicilor vrea în UE. A ieșit oleacă invers, iar succesul celor care voiau plecarea din UE i-a uimit până și pe ei. Că acum Marea Britanie nu știe cum să facă să nu iasă totuși din UE, e problema lor și îi lăsăm să se descurce cum vor ști. Totuși, referendumul britanic ne afectează și pe noi, în mod direct.

În discursurile populiste
Principala temă a campaniei a fost reprezentată de imigrantul cel rău, care fură locurile de muncă ale britanicilor. Că de fapt instalatorul polonez și șoferul român primesc numai joburi refuzate de englezi, e un amănunt pe care majoritatea britanicilor nu l-a priceput. La fel cum nici n-a observat că pakistanezii numără 1,17 milioane de persoane, iar indienii 1,4 milioane, fără a pune la socoteală familiile mixte. La fel cum nu au observat nici că cei mai mulți dintre români muncesc, nu cerșesc și niciunul nu se aruncă în aer în metroul londonez. Pe englezi îi durea de cei 200.000 de români din Marea Britanie, câți sunt în mod oficial. Hai să vedem împreună ce și cum cu imigrația. Apare atât de des în discursurile populiștilor din toată lumea, încât trebuie că reprezintă o problemă de viață și de moarte.

De demult
De migrații am auzit cu toții. Din cele mai vechi timpuri, dinspre est spre vest și dinspre nord spre sud, oamenii au migrat. Au migrat indo-europenii în Europa, au migrat dorienii și ionienii în Grecia antică. Au migrat ostrogoții, vizigoții, vandalii, de au dus la prăbușirea Imperiului Roman de Apus. Au migrat pe urmă slavii, tătarii, țiganii și tot așa. Ultimul mare val migrator a fost prin sec. XVIII, cel puțin la noi, când s-au așezat aici evreii, în număr semnificativ. Erau ei dinainte, dar puțini, cu de-ale negoțului. Mai puțin cunoscute, migrațiile s-au desfășurat însă și pe tot parcursul secolului trecut, al XX-lea. Iar în privința asta, putem vorbi de două tipuri de migrație: cea impusă, de un război, de exemplu și cea voluntară, motivată economic. S-a migrat de teama de a nu muri și s-a migrat din dorința unei vieți mai bune.

Au ajuns la noi
La începutul secolului XX, mii de români ardeleni au plecat din Austro-Ungaria, mai ales în Statele Unite. Urmașii lor reprezintă acum aproximativ 500.000 de oameni. După al doilea război balcanic, în 1913, 10.000 de musulmani au fugit din Bulgaria în Turcia, pentru a-și scăpa pielea. În 1915-1918, în plin război mondial, armenii au fugit care încotro pentru a scăpa de genocidul comis de Imperiul Otoman. Mulți au fugit, prin Rusia, în România. Bunicul senatorului Varujan Vosganian a fost unul din armenii fugiți din patrie pentru a scăpa cu viață. Încă un val armean a fost cel din 1926, când 26.000 de armeni din Turcia și-au găsit salvarea în Franța.

Ideea statelor naționale
Războiul greco-turc din 1921-1922 a dus la migrarea forțată a 2 milioane de oameni: turci alungați din Grecia și greci goniți din Asia Mică. Pacea de la Lausanne din 1923 a oficializat „schimburile de populație”: ți-i dau pe-ai tăi, dă-mi-i pe-ai mei. În acea epocă, era la modă ideea statelor naționale, cât de pure etnic cu putință. Sfârșitul primului război mondial a dus la migrarea a 6 milioane de oameni din toată Europa. La granițele noastre, au fost schimbați peste 200.000 de români cu echivalentul în unguri sau sârbi. Este motivul pentru care elementul românesc este acum aproape absent în Ungaria și Voivodina. În Ungaria, mai sunt vreo 20.000 de români, pe când în 1918 eram majoritari până la Tisa și Dunăre. Nu a fost vorba doar de schimburi de populație și de strângerea diverselor popoare între aceleași granițe, ci și migrații motivate economic. Asupra lor însă vom reveni.

Anii războiului
În anii 1933-1938, evreii din Germania au fugit de teama persecuțiilor. Mă rog, au fugit cei care aveau bani de bilet până în SUA. Cei care au fugit doar până în Franța aveau să fie ajunși din urmă și să sfârșească la Auschwitz. Au fugit din Germania cam un milion de oameni. În aceeași perioadă, Germania a „cules” din URSS, Polonia, Cehia, etnici germani, sub sloganul „Heim ins Reich” – „Acasă în imperiu”. În perioada 1936-1949, URSS a expediat în Siberia milioane de oameni. Popoare ridicate cu totul și mutate în taiga. Au fost germani, calmâci, ceceni, inguși, tătari, polonezi, balkari, meșkeți, coreeni, evrei, finlandezi, greci de la Marea Neagră și, bineînțeles, români din Basarabia. Cele mai modeste cifre vorbesc de 3,1 milioane de oameni. E o eroare, pentru că numai tătarii, cecenii și românii depășesc împreună această cifră. Probabil au fost vreo 6 milioane de oameni.

Expulzați
Sfârșitul războiului a adus noi migrații forțate. Zece milioane de germani din țările estice, mai ales din Cehoslovacia și Polonia au fost expulzați spre Germania și Austria. Numărul victimelor a fost enorm, pentru că expulzarea a fost făcută în condiții dramatice, cu toată sălbăticia dată de ura acumulată în anii războiului. Cifra germanilor morți în acest genocid necunoscut a depășit 500.000. Germania apreciază numărul victimelor la 2-2,5 milioane. Fenomenul migrației a înghețat în Europa după al doilea război mondial și până la sfârșitul anilor ’80. Pe parcursul războiului rece, migrația masivă a fost un fenomen aproape necunoscut în Europa. Cu excepțiile notabile ale Bulgariei, care a încurajat emigrarea etnicilor turci, făcând chiar o politică de stat din aceste veritabile expulzări și României, care și-a vândut efectiv cetățenii de origine germană și evreiască. Iar numărul a fost enorm: 500.000 de evrei și 400.000 de germani.

Migrația forțată
După 1990, migrația forțată a cunoscut două momente: prăbușirea URSS, când etnicii ruși din numeroase foste republici sovietice, mai ales din țările baltice, s-au întors, mai mult sau mai puțin voit, în Rusia și războiul civil iugoslav, care a dus la deplasări masive de populație și la sute de mii de refugiați care s-au îndreptat spre Vest. Mai nou, migrația masivă a sirienilor și libienilor spre Europa este încă un fenomen asupra căruia nu s-a căzut de acord nici în privința numărului de persoane, nici în ce privește motivația. Căci dacă e explicabil ca 4-5 milioane de sirieni să fugă de război, e mai puțin explicabil altfel decât economic de ce au fugit spre Germania.

Un trai mai bun
Migrația forțată a fost doar o față a monedei. Mai subtilă, dar nu mai puțin importantă numeric, a fost migrația motivată economic. Deși de regulă oamenii își caută o viață mai bună în mod individual, au existat și valuri de emigranți economici. În timpul primului război mondial, Germania a recrutat 100.000 de evrei din Polonia pentru a suplini lipsa de forță de muncă în industria de război. În 1918, 1,18 milioane de germani au plecat din Rusia și Alsacia-Lorena. Nu i-a alungat nimeni, dar în Germania aveau slujbe sigure, într-o țară care pierduse două milioane de oameni pe front. Tot în primul război mondial, Franța a recrutat ca forță de muncă din portughezi, italieni, greci, cehi, ruși, armeni, algerieni, marocani și tunisieni. Problema reprezentată de magrebienii din Franța își are originile acum 100 de ani. După război, Franța a continuat să recruteze forță de muncă străină, mai ales polonezi, cehi și italieni.

Valul italian
De altfel, italienii au reprezentat zeci de ani principalii emigranți motivați economic. Vreo 30.000 au migrat în Belgia. Alți 20.000, în România, de Iașul ajunsese să aibă chiar o stradă Italiană, iar Lăpușneanu era plin de atelierele de sculptură și stucatură ale italienilor. E drept că în Sicilia lor altceva în afară de portocali și bolovani nu crește, iar portocalii nu merg la noi.

În cifre
În 1926, numărul străinilor din Franța ajunsese la 2,5 milioane. Aproape 400.000 de irlandezi au emigrat în anii ’20 în Marea Britanie, în căutare de muncă. Procesul de migrație motivată economic a continuat și după al doilea război mondial, cei mai mulți îndreptându-se spre Europa de Vest. Din 1950 în 1973, Comunitatea Economică Europeană a absorbit vreo 10 milioane de migranți. În 1974, Franța avea 4 milioane de străini, Elveția – un milion, Germania – 4 milioane, Belgia – 800.000. Și tot așa. Dintre străinii din Franța, cei mai mulți proveneau din Maghreb, adică din vechile colonii franceze din nordul Africii: 950.000 de algerieni, 310.000 marocani și tunisieni.

Turci în Germania
Trebuie spus că acești migratori economici s-au dus întotdeauna acolo unde erau așteptați, unde era nevoie de ei. Când ți-e foame, nu ai timp să cauți un loc de muncă potrivit. Îl iei pe primul care ți se oferă. Dacă Europa nu ar fi avut nevoie de mâna de muncă ieftină fugită din raiul comunist sau din zona musulmană, imigrația nu ar fi existat. De fapt, vesticii au semnat chiar tratate cu unele țări, special pentru a recruta forță de muncă. Turcia a semnat astfel de tratate cu Germania, în 1961, cu Austria, Olanda, Belgia și Franța în 1965 și cu Suedia în 1967. Zeci și chiar sute de mii de turci au ajuns astfel anual în Europa de Vest. Germania are acum 3 milioane de cetățeni care au cel puțin unul din părinți în Turcia. Jumătate dintre ei încă au cetățenia turcă.

După comunism
În 1974, odată cu criza petrolului, Vestul și-a închis granițele pentru imigranți. Economia intrase în recesiune, așa că nu mai era nevoie de ei. A fost permisă însă în continuare intrarea muncitorilor sezonieri și a solicitanților de azil politic. Iar aceștia erau mulți. În 1992, în Germania au intrat 210.000 muncitori sezonieri, mulți dintre ei găsindu-și repede un permis de muncă pe termen lung și rămânând acolo. În 1990, când comunismul se prăbușise, aceeași Germanie accepta 190.000 de refugiați „politici”. Între noi fie vorba, în perioada 1990-1992, 240.000 de cetățeni români s-au îndreptat spre vest. În majoritate, spre Germania și Austria. În majoritate, țigani. Tot pe atunci, 3-400.000 de albanezi au migrat, majoritatea în Italia. Tragedia bărcilor supraîncărcate scufundate în Marea Adriatică a ținut săptămâni la rând prima pagină a ziarelor în acea perioadă. Exact aceleași imagini pe care le-am văzut anul trecut, doar că locul albanezilor a fost luat de sirieni.

Milioane au plecat
Nu insistăm asupra migrației de după 2007-2010. Europa și-a ținut larg deschise ușile, punând în practică ideea pieței unice a forței de muncă. Odată intrat legal într-o țară membră UE, un imigrant se poate duce oriunde altundeva, fără restricții. Românii au profitat din plin încă înainte de 2007, când am devenit țară membră. Au plecat ai noștri la muncă, mai ales în Italia și Grecia încă din anii ’90. Cifrele sunt vagi, pentru că amploarea fenomenului a depășit complet autoritățile noastre, care sunt incapabile până și acum să știe dacă un român e în țară sau muncește prin Europa. Diaspora românească, incluzându-i pe urmașii tuturor celor emigrați în ultimii 120 de ani este estimată la 4-12 milioane de oameni. Diferența dintre minim și maxim este enormă, tocmai de asta spunem că autoritățile noastre sunt complet depășite. Oficial, în Italia sunt 1,1 milioane de români. În Spania – 705.000. În Germania – 580.000. În Marea Britanie – 200.000. În Grecia – 50.000. Înmulțiți cifrele cu 2 sau 3 și veți ajunge probabil mai aproape de adevăr.

Fără catalizator
Europa a avut constant, cu scurte perioade în care a fost altfel, o politică favorabilă imigrației. Orice economie în creștere are nevoie de tot mai mulți muncitori, iar simplul spor natural nu asigură necesarul. Soluția logică este imigrația. Problemele apar în momentele de criză economică, când nu mai știi ce să faci cu imigranții deja acceptați. Iar dacă vin și din culturi complet diferite, cum este cea islamică, problemele se adâncesc chiar și fără atentate teroriste. E cam greu să amesteci apa cu uleiul în lipsa unui catalizator. Or, acest catalizator care să împace culturi diferite, cu aspirații diferite, încă nu a fost găsit.

Statele Unite ale Europei, proiectul eșuat care a generat actuala criză
Ideea de Uniune Europeană e veche. S-a jucat cu ea și Napoleon, pe când organiza blocada continentală îndreptată împotriva Marii Britanii. I-a surâs și lui Hitler și în general, oricui a avut cândva o forță militară suficientă. Uniunea, așa cum o vedem noi azi s-a născut în 1951, când Tratatul de la Paris, încheiat între Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda a fondat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului. Ideea era de a pune în comun resursele de oțel și cărbune, pentru a preveni un nou război provocat de distribuția inegală a resurselor.

Acordul de la Schengen
În 1957, Tratatul de la Roma a creat Comunitatea Economică Europeană sau Piața Comună, la care au aderat în 1973 Danemarca, Irlanda și Marea Britanie. Grecia a aderat în 1981, Portugalia și Spania, în 1986. Acordul de la Schengen din 1985 a pus bazele frontierelor comune și liberei circulații a cetățenilor europeni dintr-o țară în alta. Gândit inițial pentru a fi aplicat în întreaga Comunitate Europeană, el a rămas un organism distinct, fiind folosit și ca armă de presiune politică. Deși membre UE, România, Bulgaria și Croația nu fac parte din grupul Schengen. Deși nu sunt membre UE, Islanda, Elveția sau Norvegia fac parte din Schengen, adică din spațiul comun european.

Moneda unică
Actul Unic European din 1986 a pus bazele majorității instituțiilor europene de azi. Uniunea nu era însă la acel moment decât o comunitate economică, la fel cum era CAER-ul comunist. Uniunea Europeană s-a născut efectiv în 1992, când a fost semnat tratatul de la Maastricht. La intrarea sa în vigoare, în 1993, au apărut structurile politice propriu-zise ale uniunii, politicile economice comune, cooperarea polițienească și cea judiciară. În 1995, la UE au aderat Austria, Finlanda și Suedia. Primele monede Euro au intrat în circulație în 2002, momentul marcând nașterea monedei unice europene. În 2004, la UE au mai intrat 10 țări, în ceea ce a fost cea mai mare extindere din istorie. La UE s-au adăugat atunci Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia și Ungaria. În 2007, noi și bulgarii, iar mai pe urmă și croații. Iar aceasta reprezintă actuala UE.

Constituție europeană
Tratatul de la Nisa din 2004 a introdus sistemul de vot în funcție de populația țărilor. Până atunci, orice țară membră avea drept de veto asupra deciziilor comune, ceea ce făcea UE practic nefuncțională. Tratatul de la Lisabona a adus noi reforme pentru a face uniunea mai flexibilă. Nu că s-ar fi reușit. Dimpotrivă, UE a început să funcționeze tot mai greoi, pe măsură ce birocrația de la Bruxelles a devenit mai puternică, iar legislația europeană – mai stufoasă. Proiectul unei constituții europene, care ar fi trebuit să transforme UE într-un fel de State Unite ale Europei a eșuat, după ce Franța și Olanda s-au opus, prin referendum. A fost momentul în care UE s-a oprit din extindere, Croația fiind ultimul efort în acest sens. Ultimii ani au fost dedicați consolidării uniunii. Brexit-ul pare să fi arătat că nu s-a reușit.