Dacă ar fi să li se ceară să numească pe loc ieșenii pe care îi cunoaște, probabil că mulți i-ar enumera în câteva clipe pe Cătălin Moroșan, Laura Cosoi, Monica Bârlădeanu, Simona Gherghe și încă vreo câteva nume de vedete contemporane. Mai puțin cunoscuți sunt ieșenii care au schimbat istoria. Pe undeva, e firesc. Nimeni nu va ști niciodată numele celor care au pus cărămidă lângă cărămidă pentru a construi Marele Zid Chinezesc. Nici măcar numele arhitectului care a proiectat primul tronson din cei peste 21.000 km cât are întreg ansamblul de fortificații. Știm doar că există și-l vedem. Cam la fel și cu Iașul nostru. E practic imposibil să-i numim pe cei care l-au făcut ceea ce este. Vom încerca totuși să-i aducem în fața dumneavoastră pe câțiva dintre sutele de ieșeni care și-au înscris numele în istorie. Cu litere de aur, ca să folosim un clișeu. De unii ați auzit. De alții, poate nu. Unii au statui. Alții sunt nume de străzi. Unii nu sunt nicăieri, decât în praful unor cărți vechi din arhive. Nu va fi o listă exhaustivă, firește. Sigur nu va fi cea mai reușită listă. Oricând ar putea fi făcută alta, mai bună.

Iașul capitală
Primul ieșean la care ne-am gândit este Alexandru Lăpușneanu. De fapt, nici măcar nu a fost ieșean, dar mulți dintre cei care au făcut ceva pentru acest oraș nu s-au născut aici. De fapt, nu credem că am întâlnit vreodată pe cineva care să se poată lăuda că măcar părinții și toți bunicii săi s-au născut la Iași. Cam toți suntem, mai mult sau mai puțin, venetici. Cum numele românești care se termină în „eanu” semnifică locul de origine, cel mai probabil domnitorul moldovean s-a născut în ținutul Lăpușna, din Basarabia. Se află pe lista noastră din motivul cunoscut: este domnitorul care a mutat capitala Moldovei la Iași. A făcut-o în 1564, la începutul celei de-a doua domnii, când și-a recâștigat tronul în fața lui Ștefan Tomșa cu sprijin turcesc. A abandonat Suceava, la cererea turcilor, pentru că Iașul nu era fortificat. Prin urmare, domnitorii Moldovei erau mai ușor de ținut în frâu. Lăpușneanu a revenit la tron după un război civil crâncen, a doua sa domnie a fost înecată în sânge, iar el însuși a murit otrăvit. După noi, boierii s-au cam grăbit. Avea deja 69 de ani, ceea ce era mult în epocă și bolea greu de vreo săptămână înainte să fie ajutat să treacă la cele veșnice. Asta însă contează mai puțin. Ne-a făcut capitală, și capitală am rămas.

Ctitorul Trei Ierarhi
Al doilea ieșean de pe lista noastră nici măcar nu a fost român, ci grec. El a rămas însă în istoria Iașului prin cea mai frumoasă ctitorie a sa: biserica Trei Ierarhi. Paul din Alep, un sirian care a trecut prin Moldova la 1653 spunea că biserica „uimește mintea celui care o vede”, iar turcul Evlia Celebi, câțiva ani mai târziu, că „nu-i chip s-o descrii cu limba sau pana”. Curtea domnească pe care Vasile Lupu o extinsese și înfrumusețase la Iași a fost considerată de contemporani ca fiind comparabilă cu cele din Apusul Europei. Tot lui i se datorează primele tipografii din Moldova, iar celebritatea lui Dosoftei i se datorează. Faptul că Vasile Lupu a fost cel care a adus la Iași, plătindu-le cu o sumă astronomică, o parte din moaștele Sfântului Vasile cel Mare și cele ale Sfintei Parascheva, care sunt acum centrul unuia din cele mai mari pelerinaje din România, dacă nu chiar ale celui mai important și strălucirea dată de domnitor capitalei sale, îi asigură lui Vasile Lupu un loc fruntaș în topul celor mai de seamă ieșeni ai tuturor timpurilor. Chiar dacă era grec.

Progrese mari
Poate pe nedrept trecut în pivnițele istoriei, un alt domnitor și-a lăsat decisiv amprenta asupra Iașului, la două sute de ani după Vasile Lupu. Este ținut minte prin faptul că a înăbușit revoluția moldoveană de la 1848 și prin cupiditatea sa, vânzând mii de titluri de boieri, pentru suma corespunzătoare. La începutul domniei sale, în toată Moldova erau 853 de boieri. După 15 ani, când și-a făcut bagajele, erau 3.750. Cei aproape 3.000 de boieri suplimentari plătiseră bani buni pentru titlurile nobiliare. Mihai „Mihalache” Sturza a fost însă și cel care a modernizat Moldova ca nimeni altul. A lăsat în urmă 250 km de drumuri pietruite și 400 de poduri de piatră, într-o vreme în care Muntenia avea doar drumuri de pământ, iar râurile se treceau prin vad sau cu bacul și a trasat primele planuri pentru construirea unei căi ferate și pentru transformarea Iașului în port la Prut și pentru realizarea aducțiunii de apă în oraș. A înființat prima școală cu profil universitar din Principatele Române, Academia Mihăileană. A fost cel care a dat semnalul dezrobirii țiganilor, fiind primul care a făcut din robii săi oameni liberi. Gratis, în pofida lăcomiei sale.

Prima operetă
Secolul al XIX-lea a fost veacul de aur al Iașului, chiar și după trecerea sa în plan secund, odată cu pierderea statutului de capitală de stat, în 1862. Ne-am mulțumit în final, vrând-nevrând, cu statutul de capitală culturală, iar orașul nostru a dat atâtea nume mari României din acest punct de vedere, încât e greu de ales. Îi vom menționa așadar mai ales pe cei pe nedrept uitați. Unul dintre ei a fost Alexandru Flechtenmacher. Ieșean la prima generație, căci taică-său era un jurist sas stabilit aici. Flechtenmacher a fost cel care a compus prima operetă românească, „Baba Hârca”, pe text de Matei Millo. Acesta a și interpretat rolul principal, fiind primul actor român care a jucat în travesti. Pe Millo toată lumea îl știe de Coana Chirița. Pe Flechtenmacher, mai nimeni. Deși tot el a fost cel care a compus muzica Horei Unirii. Compozitorul mai este amintit doar de un simplu bust, dar ceasul din turnul Palatului Culturii îi cântă opera în fiecare zi.

Primul imn al țării
Iașul a atras pe foarte mulți între zidurile sale. Ca ieșeni, nu putem ști care este magnetul. Teii din Copou, tinerii, parfumul ușor desuet al orașului prăfuit de provincie, ca o fâșie din rochia de bal a bunicii? Greu de spus, dar la Iași a venit cândva, în al șaselea deceniu al veacului al XIX-lea, și Eduard Hübsch. S-ar putea să nu fi auzit de el, pentru că numele său a fost trecut timp de 45 de ani sub tăcere. Hübsch era un slovac, cu studii muzicale la Praga și Viena. A cântat și în orchestra din Hamburg, celebră pe atunci. Nu știm de ce, dar s-a mutat în România, la Iași, ca simplu violonist la Teatrul Național. Hübsch n-avea încă 30 de ani, când Cuza a organizat un concurs pentru imnul țării. A participat și ieșeanul slovac, cu piesa „Marș triumfal și primirea steagului și a Măriei Sale, Prințul Domnitor”. Melodia a devenit primul imn al țării. Nu avea versuri, ca să nu greșească vreunul și să se supere Imperiul Otoman, puterea suzerană. Nici nu i s-a spus „imn”, de altfel, până la câștigarea independenței. În 1883, alt ieșean, Vasile Alecsandri, i-a compus și versurile. Și așa s-a născut „Regele și Patria”, care a fost imnul României până în 1947. Hübsch a murit încununat de recunoașterea contemporanilor, fiind și inspector general al muzicilor militare din Ministerul de Război. După moartea sa, „Moftul român” scos de Caragiale a dus o campanie intensă pentru ridicarea unei statui compozitorului străin al imnului românesc. Nu s-a ajuns la construirea statuii, din lipsă de bani, nici măcar la Iași, orașul care l-a adoptat pe tânărul violonist.

Primul istoric
De pe urma unui alt mare ieșean a rămas doar un nume de stradă, și aceea scurtă și puțin circulată. Probabil că nici riveranii nu știu al cui nume îl poartă strada trecută în buletin. Gheorghe Ghibănescu a fost primul istoric propriu-zis al Iașului. Primul care s-a aplecat asupra trecutului acestui oraș și cel care a înghițit zeci de ani praful arhivelor în căutarea legendelor și istoriilor pe care azi le știe tot ieșeanul. A adunat toate documentele vechi din Moldova pe care le-a putut găsi și le-a tradus din slavonă, publicându-le în „Uricariul” lui Teodor Codrescu. Da, acel Codrescu al cărui nume îl poartă strada din spatele căminelor studențești din Copou. Apoi, timp de 20 de ani, între 1906 și 1926, Ghibănescu a publicat traducerile în propria colecție, „Ispisoace și zapiste”. Adică „hrisoave și certificate”, ca să vorbim o românească mai apropiată de cea de azi. În 1920, împreună cu Mihai Costăchescu, Sever Zotta și N.A. Bogdan, Ghibănescu a pus bazele primului muzeu municipal al Iașului, cel care a fost reînviat în acest an printr-un proiect cu finanțare europeană. Ghibănescu a fost un istoric atipic. Doar a cules documente, le-a tradus și le-a publicat, fără comentarii, fără interpretări. Pe munca lui și-au clădit cariera zeci de profesori universitari ieșeni. Pentru munca lui fantastică și pentru dragostea pentru Iași pe care numai un Ion Mitican avea s-o egaleze întrucâtva peste ani, Ghibănescu și-ar merita un loc mai vizibil în Iașul contemporan decât o simplă străduță.

Transformări radicale
Ultimul mare ieșean de care pomenim aici a fost poate cel mai mare primar al Iașului. De fapt, am putea spune cel mai mare „primar”, căci a condus Iașul în cinci rânduri și a făcut treabă cât cinci. În total, Nicolae Gane a fost primar timp de 13 ani. În paralel, a fost scriitor, politician, traducător și membru al societății Junimea. I se datorează prima traducere a Divinei Comedii a lui Dante Alighieri și una dintre cele mai reușite făcute vreodată. Ca primar, a fost cel care a înlocuit lemnul care podea străzile Iașului cu piatră cubică și asfalt, acesta din urmă fiind un material revoluționar în epocă. Gane a lucrat pe credit, cum se face și acum. Asfaltul s-a dus de mult, dar o parte din piatra cubică pusă pe vremea lui dăinuie și azi. Timp de doi ani, a căutat o sursă de apă pentru Iași, suficientă pentru un oraș în curs de expansiune. S-a căutat apă la Hârlău, la Bivolari, pe valea Siretului, dar degeaba. Până la urmă, „studiul de fezabilitate” cum i s-ar spune acum a indicat Timișeștiul ca cea mai bună sursă de apă pentru Iași. Presa vremii l-a atacat furibund, reproșându-i costurile fantastice impuse de aducerea apei de la peste 100 km. Până la urmă, s-ar zice că a câștigat pariul. În 1896, a inaugurat noua clădire a Teatrului Național, cea cu care ne lăudăm și azi. Pentru ea și-a pus zălog propria avere, dar a meritat. Tot el a venit cu ideea transportului public. A respins ferm propunerea introducerii tramvaiului cu cai, precum la București, dându-se peste cap să fie făcută o linie electrică. Avea să devină realitate în 1899, Iașul fiind primul oraș din țară care a avut transport public electric. Are doar un bust și o casă memorială închisă pentru vizitatori pentru că stă să se dărâme. Ar fi meritat o statuie măcar cât cea a lui Kogălniceanu.