Chiar aşa: ce-ar fi fost dacă, pe 22 decembrie 1989, Regele Mihai I ateriza la Otopeni şi România revenea la legalitatea de dinaintea loviturii de stat bolşevice? Citez această întrebare postată de Liviu Antonesei pe facebook şi o întorc pe toate părţile în căutarea unui răspuns. Chiar nu-mi dau seama dacă am fi trăit mai bine sau nu, dar tare am impresia că dacă am fi avut un monarh la Cotroceni ne-am fi trăit acum sărăcia cu mai multă demnitate. Cândva, am fost un republican înrăit şi-mi amintesc cum mai polemizam cu diverşi amici sau cunoscuţi, argumentând că în faţa lui Dumnezeu toţi suntem egali şi că fiecare dintre noi are dreptul la şansa de a fi şef de stat. Apoi dădeam exemplul marilor democraţii republicane, cum sunt cea americană şi cea franceză, cât sunt ele de perfecte… Ce tânăr şi naiv am putut fi!

***

Pentru cei mai mulţi dintre tinerii cu care am stat de vorbă, monarhia e un fel de instituţie anacronică, populată de nişte trântori cu tiară pe cap, care mulg banii poporului ca să o ţină în petreceri şi chiolhanuri, spre deliciul tabloidelor care în lipsă de alte subiecte încep să dea poze deocheate cu prinţi, prinţese şi alte alea. Pentru nostalgicii comunişti, monarhia e răul suprem. Pentru democraţi de-alde Băselu, monarhia e o ciudăţenie a naturii care poate fi tolerată, fiindcă nu prezintă cine ştie ce pericol pentru scaunul de preşedinte al României, dar care ar avea oarece relaţii prin lumea bună europeană.

***

Ei bine, pentru mine, personal, monarhia e mai degrabă un reper spiritual. Ca să fii rege, trebuie mai întâi de asta să te naşti. Practic, alegerea o face Dumnezeu şi nu o mulţime de târtani care se cred buricul pământului, o dată la patru sau cinci ani, când vin la urnă să-şi aleagă preşedintele. Monarhul e alesul Domnului şi nu întâmplător în fiecare biserică din ţară există două jilţuri speciale pe care nu are voie să se aşeze niciun mirean: unul e pentru mitropolit, părintele spiritual, celălalt e pentru rege, alesul divinităţii. Un preşedinte, oricare ar fi el, nu are voie să se aşeze pe scaunul rezervat monarhului, cât o fi el de preşedinte! Ceea ce, politic vorbind, e corect!

***

Monarhul e un reper moral dat de divinitate, un model pentru poporul pe care îl reprezintă, motiv pentru care are o educaţie aparte şi nişte preocupări aparte. Nu are de ce se gândi la bani, că nu duce lipsă de ei. Nu are de ce visa la funcţii, pentru că o are pe cea mai înaltă dintre toate. Preşedintele, însă, e un reper moral impus pe criterii de legislaţie. El e produsul unei competiţii, câştigate prin mijloace mai mult sau mai puţin ortodoxe. Şi e un produs vremelnic pe care vanitatea sau lăcomia, sau cine ştie ce alt păcat capital îl împinge să caute o permanentizare a acestei vremelnicii (ce ciudat sună!). E un produs electoral predispus la compromisuri. De-aia cred că am ajuns unde suntem: pentru că am fost susţinătorii unor produse electorale ca Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu, nişte oameni mici, cu suflete mici şi lacome de putere. Aceşti oameni au reprezentat interesele României din 1990 încoace, dar nu au dat ţării nimic la schimb. Cât de bine ne-au reprezentat interesele se vede acum cu ochiul liber. Am fost furaţi, amanetaţi pentru mai multe generaţii de acum înainte, scuipaţi, luaţi la mişto. Ne-au omorât speranţa! Am ajuns de râsul Europei şi ne-am pierdut încrederea în propriile noastre forţe, în propriul nostru destin!

***

De ce nu mai cred în republică? Pentru că sunt creştin ordotox şi am mai mare încredere în Dumnezeu, decât în oameni care sunt permanent supuşi greşelii. Pentru că majoritatea românilor iau decizii proaste când e să se lase conduşi de cineva. Pentru că votul unui prost este egal ca valoare cu votul unui deştept. Pentru că votul unui ticălos e, la fel, egal ca valoare cu votul unuia cinstit şi bine intenţionat.

***

De-aia îi voi spune amicului meu, Liviu Antonesei: Da! Dacă Regele era primit în România, noi eram acum departe! Şi ca buzunar, dar mai ales ca mentalitate!