Spuneți repede, fără să vă gândiți, ce vă evocă numele Orest Tafrali? Dar Nicolae Oblu? Exact, așa bănuiam și noi că o să răspundeți. Iar ca să fim sinceri, așa am răspuns și noi, până să ne apucăm să punem întrebări. Primul nume este al unei străduțe din Copou. Cel de-al doilea, al Spitalului de Neurochirurgie. Ar putea avea un punct comun prin faptul că pe străduța din Copou își are vila un medic de la Neuro, dar e pură coincidență și nu la asta voiam să ne referim. Orest Tafrali a fost una dintre marile figuri ale Iașului interbelic, chit că de fapt era tulcean. A fost un literat, fondator al Muzeului de Arheologie din cadrul Universității „A.I. Cuza”. Teoretic, e cam greu să îmbini literatura cu preistoria, dar Tafrali a reușit. Nicolae Oblu a fost fondatorul școlii de neurochirurgie din Iași, iar în casa lui funcționează azi Muzeul Universității. Căci despre asta o să vorbim noi puțin astăzi. Despre două din cele mai puțin cunoscute muzee din Iași.
Mistria și ciocanul
Muzeul Universității își are originea în Muzeul de Antichități fondat la Iași de Orest Tafrali. Fost secretar al Muzeului Național de Antichități din București, Tafrali a început demersurile pentru fondarea unui muzeu similar și la Iași. A reușit să o facă în 1916, când țara se pregătea să intre în primul război mondial. A fost primul Muzeu al Universității. Deși părea să aibă o existență efemeră, având în vedere circumstanțele în care a fost înființat, muzeul avea să-și continue existența și după moartea fondatorului său, în 1937, și după al doilea război mondial, până la înființarea Complexului Muzeal „Moldova” de la Palatul Culturii, care i-a preluat colecțiile în custodie. Mult timp, muzeul de arheologie nu a fost considerat un muzeu veritabil al Universității. Acesta avea să fie înființat în 1960, la aniversarea centenarului Universității, întâi ca o simplă expoziție, apoi sub numele de Muzeul Academic și adăpostit în incinta Rectoratului. De asta probabil nici nu prea auzea nimeni de el în afara mediului strict academic, lucru ciudat pentru primul oraș universitar al țării. Cu atât mai mult cu cât printre piesele muzeului se numără decorații, sigilii, medalii, steagurile primelor facultăți ale universității și chiar mistria și ciocanul folosite pe 23 mai 1893, atunci când a fost așezată piatra de temelie a Palatului Universitar.
Merită vizitat
Una dintre puținele investiții cu cap făcute de Universitate după 2000, înainte de criza economică ce avea să-i facă ferfeniță bugetul, a fost cumpărarea unei case în spatele palatului universitar, pe strada Titu Maiorescu. Ridicată la începutul secolului trecut, casa, o bijuterie arhitectonică neogotică, aparținuse medicului Nicolae Oblu. Fusese naționalizată, iar chirurgul, mutat la bloc. Retrocedată după 1990, casa a fost cumpărată de universitate și transformată în muzeu. Cele două muzee ale Universității, cel de Arheologie și cel Academic, sunt adăpostite acum acolo. Și e păcat că Universitatea nu pare să fi învățat încă ce înseamnă reclama. Pentru că muzeul găzduiește probabil cea mai frumoasă colecție de obiecte din cultura Cucuteni. Sunt doar 10%, maxim 20% din obiectele pe care le are Universitatea, deci sunt alese cele mai dintre toate. E un muzeu care merită vizitat fie și doar pentru această colecție.
Final trist
Al doilea muzeu, rămas aproape anonim pentru ieșeni, este cel al Teatrului. Este unul dintre cele mai recente. Anul ăsta a împlinit abia 40 de ani. Doar Muzeul Eminescu, actuala Casă de Cultură a municipiului din Parcul Copou, ce e mai tânăr: a fost înființat în 1989. Muzeul Teatrului a funcționat acolo unde era cel mai potrivit loc pentru el, pe strada Vasile Alecsandri, în casa unde a copilărit marele dramaturg și poet. Casa vornicului Alecsandri era, la 1976, naționalizată. Nu mai aparținea de mult familiei Alecsandri, ci unui evreu. Care, după 1990, a cerut-o înapoi și a și obținut-o, după ani lungi de procese. Ca întotdeauna, statul a fost incapabil să-și exercite dreptul de preempțiune și să cumpere casa. Proprietarul era dispus să o vândă, că doar nu era să se întoarcă din Israel pentru a-și petrece ultimii ani din viață la Iași. Doar că nu s-au găsit bani pentru cumpărarea casei, care este un muzeu în sine, una dintre cele mai vechi case din Iași. Are vreo 230 de ani, o mărturie vie a stilului arhitectonic moldav. Muzeul Teatrului a trebuit să se mute. Cu greu i s-a găsit loc în Copou, exact în incinta Muzeului Eminescu de care am vorbit mai sus. Funcționează la etaj, într-o formulă mult restrânsă. Nu mai are nouă săli, precum avea pe când funcționa în Centru și mai prezintă doar o mică parte din bogatele colecții de obiecte de recuzită, costume, manuscrise și portrete ale marilor actori ieșeni. Un final trist pentru un muzeu obligatoriu în primul oraș din țară care a avut un Teatru Național.
